Trilogia lui Fritz Lang despre doctorul Mabuse
Trilogia doctorului Mabuse (1922-1960), realizată de Fritz Lang, rulează duminică 21 aprilie 2013 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu Extended, dedicat proiecţiei unor filme mai lungi de 150 de minute. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Irina Trocan şi de Răzvan Dutchevici. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.
Programul proiecţiei:
12h00: Dr. Mabuse, der spieler (Doctor Mabuse, jucătorul), Germania 1922, regie Fritz Lang
17h00: Das Testament des Dr. Mabuse (Testamentul doctorului Mabuse), Germania 1933, regie Fritz Lang
20h00: Die 1000 augen des Dr. Mabuse (Cei o mie de ochi ai doctorului Mabuse), Italia – Franţa – Germania de Vest 1960
Trilogia lui Fritz Lang despre doctorul Mabuse e compusă dintr-un film mut în două părți („Dr. Mabuse, der Spieler”/„Dr. Mabuse, jucătorul”, 1922), un film sonor făcut un deceniu mai tîrziu, chiar înainte de plecarea regizorului din Germania nazistă la Hollywood („Das Testament des Dr. Mabuse”/„Testamentul doctorului Mabuse”, 1933) și din ultimul film din cariera lui Lang („Die 1000 Augen des Dr. Mabuse”/„Cei 1000 de ochi ai doctorului Mabuse”, 1960). În mod previzibil, filmele sunt diferite, nu numai ca stil (primul folosește frecvent supraimpresiuni și intertitluri, ultimul adoptă o așa-zisă „regie invizibilă” de film polițist în care suspansul vine din intrigă) sau contextual (primul arată societatea germană instabilă de la începutul secolului, despre al doilea s-a spus că anticipează ororile lui Hitler, al treilea e plasat în plin Război Rece) – diferă chiar prin rolul pe care îl joacă în intrigă Mabuse (central sau periferic, direct sau indirect). Au în comun numai protagonistul emblematic, geniul criminal care se joacă cu deghizările sale și cu destinele altora, un antagonist la fel de viclean ca Fantômas și o prezență fascinantă comparabilă cu oricare din monștrii horror care i-au urmat.
„Dr. Mabuse, der Spieler” se deschide cu imaginea lui Mabuse, ținînd în mînă ca pe niște cărți de joc fotografii cu deghizările lui succesive; puterilor lui hipnotice și plăcerii lui de a coordona intrigi elaborate i se adaugă capacitatea de a-și pierde urma; pare de neoprit, doar că, evident, cel mai mare pericol vine din interior. (Nu vreau să fiu mai precisă în exprimare pentru că nu vreau să vă stric finalul.) În „Testamentul doctorului Mabuse” și „Cei 1000 de ochi...”, acțiunile lui sunt intermediate: în cel de-al doilea film din serie, operează prin agenți, iar în cel de-al treilea e ajutat de tehnologia de supraveghere (și, stînd ascuns, e protejat de zvonul că a murit din anii ‘30).
Merită să urmăriți toată seria ca să puteți remarca versatilitatea regizorală a lui Fritz Lang – ingeniozitatea cu care găsește imagini sugestive (și diverse de la film la film) care ilustrează puterea lui Mabuse. Criticul J. Hoberman, care se lasă impresionat mai puțin decît alții de interpretări politice pe marginea filmelor cu succes comercial, comentează această ingeniozitate: „Lang poate fi cu greu recuperat drept altceva decât geniul nebun al trash-ului juvenil. Cum a spus Stan Brakhage, Lang căuta să alcătuiască o religie din visele lui adolescentine – «cele mai senzuale simplități – cea mai directă sete de putere – cea mai furioasă venerare».” „Lang a fost un maestru în pulp fiction – poate cel mai mare din istoria filmului. Capodopera lui oficială, «M», e portretul original al unui criminal în serie, dar nu prea există niciun gen popular – SF, fantezie eroică, spionaj, gangster, horror – care n-a trecut prin mâinile lui Lang și nu-i poartă moștenirea. (Și asta a fost în Germania. Ajuns în America, Lang a regizat un proto-«Bonnie and Clyde» și a contribuit la inventarea filmului noir.)”
Dacă se poate vorbi generic despre stilul lui Fritz Lang (și sunt destui critici admirabili care au făcut-o), atunci „Testamentul doctorului Mabuse” e reprezentativ pentru acest stil. Are plot-ul captivant al unui film de studio – și încă un sub-plot, chestionabil, cu o poveste de dragoste inocentă –, dar stimulii cei mai eficienți nu sînt din convențiile genului. Regia lui Lang e metodică – se poate spune că e „mai realistă” – în sensul că prezintă evenimentele cu mai multe detalii, sau în mai mulți pași, decît cere evoluția intrigii; în toate secvențele-cheie, Lang explorează decorurile în care se petrece acțiunea destul de amplu încît să capete coerență spațială și folosește judicios zgomotele ambientale. De altfel, ca totul să pară cît mai plauzibil, uneltirile lui Mabuse din film sunt inspirate din articole de ziar recente: furtul explozivului sau a otrăvii din farmacii, şantajul şi furtul bijuteriilor erau destul de proaspete în memoria spectatorilor încât să le provoace frică imediat.
Cât despre calitatea filmului de document istoric, despre care s-a discutat atît, nu vom şti niciodată dacă a fost conceput astfel cu intenție sau a fost îmbibat inconștient de nevrozele din perioada lui, în care nazismul se consolida şi se răspândea. Nu se poate afirma nici măcar dacă într-adevăr anticipează nazismul și ororile sale. „Testamentul doctorului Mabuse” a fost cenzurat, dar nu se cunosc circumstanțele și motivele exacte – există un zvon că Goebbels l-a văzut și a spus că îi place, dar că ar include în film un reprezentant eroic al nazismului care să-l înfrîngă pe Mabuse.
Trilogia doctorului Mabuse, regie Fritz Lang