Trestii de sticlă

24 septembrie 2011   Dileme on-line

Cînd vei putea să ţii, fără durere,
cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată,
o pasăre va arunca spre cer
inima-i subţire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie
trestie de sticlă adăpostind lumină,
tîrziu, să dai un semn – ca o speranţă,
celui uitat şi el are să vină.

Şi va sosi pe mare – tînărul Ulise,
cu pieptul devorat de alge,
pe ţărm, el va aprinde foc
din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică
spre cer ca un copac de sare,
ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul
spălîndu-şi inima în mare.


Citind poezia lui Dorin Tudoran, observăm o diferenţă importantă faţă de tinereţea lirică a „şaizeciştilor” din generaţia anterioară. Ea ţine de lumină şi atmosferă (fizică şi morală), de tristeţea difuză din versurile autorului. Nimic, la el, din ingenuitatea descoperirii universului şi caracterul preponderent solar al debuturilor predecesorilor. Poetul priveşte lumea nu cu scepticism, dar cu îngîndurare, cu un cearcăn de melancolie şi presentimentul a ceea ce va să vină. Fundalul vieţii este moartea, cursul experienţelor intră, simbolic, între malurile „de mercur” ale Akheronului – rîul ridicat de Dorin Tudoran pînă în titlul unui volum al său. Fără a fi un autor livresc, Tudoran e unul cultivat, cu un arierplan cultural evidenţiat prin numeroase referinţe şi sugestii de acest ordin. El îşi „joacă” adesea strofele pe două planuri distincte, asigurînd textului un subtext sau o tematică din sfera literaturii deja constituite şi istoricizate.

Este exact situaţia din Tînărul Ulise, poem din sumarul volumului Uneori, plutirea, scris de un autor el însuşi tînăr, şi care modulează o veche poveste de dragoste. Bărbatul plecat pe mare, departe, pentru a lua parte la războiul troian de recîştigare a frumoasei Elena; războinicul strateg, care dă atîtea mostre de iscusinţă şi asigură victoria finală a aheilor; călătorul ce aşteaptă cu nerăbdare să ajungă acasă, dar întîmpină în cale nenumărate obstacole şi ispite… Iată ce se „ascunde”, ca identitate şi simbolistică, sub trăsăturile personajului conturat de Dorin Tudoran. Iar la capătul celălalt, buna, la fel de credincioasa Penelopa, soţia care rezistă nu mai puţin eroic avansurilor tot mai brutale ale peţitorilor de ocazie; neuitîndu-şi o clipă bărbatul, nedespărţindu-se, lăuntric, nici o zi de cel pe care-l iubeşte... Sînt, toate acestea, date şi valori deopotrivă morale, afective şi culturale.

Dorin Tudoran le implică în ţesătura sa lirică. Avem în pagina de poezie o ramă mitică a iubirii, un cadru în acelaşi timp ferm, inoxidabil (datorită forţei morale a celor doi soţi) şi pulsatoriu (prin însuşi sentimentul care-i leagă). Un cadru în care să poată intra, aprinse de flama erotică şi transfigurate poetic, varii experienţe. Se observă însă cu uşurinţă şi variaţiile, accentele pe care le introduce poetul în scenariul arhetipal. Mai întîi, personajul feminin e focalizat în tristeţea şi durerea singurătăţii sale („Cînd vei putea să ţii, fără durere,/ cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată...”); după care, pe un ton cald şi într-o adresare directă, e încurajat să rămînă tare („Să nu te clatini, trupul tău să fie/ trestie de sticlă adăpostind lumină...”), pentru a face, într-un sfîrşit fericit, semn „celui uitat”.

„Uitat” sau numai plecat? O notă de ambiguitate creatoare în acest poem aparent limpede în structura lui, dar cu sugestii fine nuanţînd conturul personajelor şi al poveştii lor. Ca într-un act de magie, o stranie corespondenţă se stabileşte aici. Dacă îndemnurile vor fi urmate, din mare se va întrupa „tînărul Ulise” cu „credincioasele-i catarge” aprinse ca semn de recunoaştere. Modurile şi timpurile verbale întăresc raportul cauză-efect, plasat în sfera supranaturalului, dar nu mai puţin eficient: imperativul poveţelor („să nu te clatini”, „să dai un semn”) e urmat de un viitor cert, fără discuţie („şi va sosi pe mare – tînărul Ulise”).

Dincolo de frumuseţea deosebită a unor imagini (trestie de sticlă, aşa cum mai întîlnim în poezia lui Dorin Tudoran, ca o expresie a fragilităţii şi transparenţei clinchetitoare, în care lumina se poate adăposti; sau fumul ce se ridică spre cer ca un copac de sare), de remarcat şi puterea halucinatorie a viziunii. E suficient ca iubirea să nu se stingă, pentru ca focul vieţii şi al prezenţei tînărului Ulise să se aprindă iarăşi, miraculos şi înalt.

Pieptul bărbatului poate fi „devorat de alge” (ceea ce înseamnă că el poate fi şi mort, destrămat pe fundul unei mări pe care nu a mai ajuns s-o traverseze); dar inima e indestructibilă, mereu vie – şi spălată (!) de călător în apa mării pentru a fi oferită sufletului pereche. Ulise nu mai era tînăr cînd se întorcea în Ithaca. Aici eroul rămîne însă „tînărul Ulise”, pentru că aşa s-a păstrat în memoria şi sentimentele femeii cînd a plecat – şi aşa va rămîne.
 
Căci Timpul nu are putere asupra iubirii adevărate. Versurile lui Dorin Tudoran construiesc, în numai patru strofe, o splendidă poveste de dragoste cu rădăcini în modelul mitic.
 

Mai multe