Trepanoia

Undeva în mine scînceşte un nerod apocaliptic, iar în mintea nerodului, printre vlăstare sinaptice, mă zbengui şi fac tumbe. Eu, copilul absurd şi nemuritor. Rînjesc şi sufăr, sînt propriul meu dictator, căci fără dictatură nu există ascultare, iar fără ascultare nu există eliberare! Gata, de azi pot afirma cu satisfacţie vicleană că nu mai ştiu cine sînt, nu mai am niciun reper exterior, am renunţat la repere, la categorii, la convenţii! N-am avut niciun demers iniţiatic, am fost expulzat la fel ca ceilalţi din grădina amniotică. M-au spălat, mi-au înscenat o existenţă acceptabilă și mi-au promis o moarte la locul ei. 

Moartea e o rutină, nu apuci să scrii două cuvinte fără să nu moară cineva, undeva. Chiar acum. Şi acum! Un bătrîn care le şopteşte rudelor ceva, apoi încremeneşte. O mașină, frînă, un craniu trosnind! O bomboană, o jucărie promisă, un copil strangulat la subsol. Cruzimea noastră latentă, generatorul de orori! La tragedii ciulim urechea, dar mormanele de cadavre să fie cenzurate, dacă se poate! Chiar așa, ce fel de blur preferaţi? Unul după care să ghiciţi conturul victimei, sau poate un blur mai intens, mai cuprinzător? Să acopere în întregime balta de sînge sau lăsăm un firicel pe dinafară? Atît cît să vă tulbure uşor! Da? Gata, s-a rezolvat! Şefu’, un blur mai tare la băiatu’! 

Ce să facem, puţini mor acceptabil. În general, se moare mai greu decît se trăieşte. Poate cu cît mai uşor se trăieşte, cu atît mai greu se moare. Filosofia amărăciunii, speranța săracului! Și totuși, băbătia asta cu coasa încinsă nu caută persoane cu abilităţi speciale, nu alege învăţăcei talentaţi, spirite rafinate, candidaţi potriviţi pentru cosit. E mută, surdă şi oarbă, cu un surîs de marmură în colţul gurii. O sufletistă! Te angajează, vrei nu vrei, la fabrica babei. Rata şomajului este zero! Iar pe giulgiul ei vînăt, printre arabescuri decolorate, se ghiceşte promisiunea unui răsărit superb! Lacrimile îmi şiroiesc pe obrazul nesimţit, mă şterg, înghit, mai ciulesc urechea la o nenorocire. Ducă-se pe pustii! În pustiu e loc, uite o caravană eşuată din cauza mea, un derviş uscat cu albul dinţilor în soare. O cocoaşă înţepenită printre dune. Sub acelaşi soare care mîngîie vitrinele cu ape plate!  

De fapt, frica cea mai apăsătoare nu este legată de murire, ci de remurire! Remurirea e cea mai apăsătoare dintre experienţele reprimate la nesfîrşit. Trauma traumelor! Ce-ai fost? Ai mai fost? Oare nu te-ai oprit niciodată să te uiţi la tine peste umăr, dintr-un viitor îndepărtat, să te vezi sub pămînt, liniştit, fără pretenţii, pe întuneric, să-ţi vezi rămăşiţele, orbitele pline cu noroi, gura plină de rîme îngîndurate? Acum ştii că eşti viu, dar cînd n-ai fost? Crezi în gîndire? Oare nu e clar că logica e un pumn izbind un perete mut? Peretele interior al craniului! Iar gîndirea e precum unghia slabă-n calciu scrijelind betonul carceral! Ca o pană plonjînd în magmă! 

Mă simt ca un prunc la mila şenilelor. Dacă mă voi prăbuşi din nou, va trebui să mă loveşti cu harapnicul. Altfel nu pot adormi. Dacă n-am o tragedie la îndemînă, mă chinuie melancolia. Înainte de somn mă mănîncă gingiile. Mă asaltează un puhoi de şoapte care mă îndeamnă să zdrobesc porumbei cu biblia! Îmi închipui nişte mormoloci zburători care alungă şoaptele şi ele se risipesc prin coridoarele inflamate din capul meu. Mare e laboratorul tău, Doamne! Şi sofisticată îţi este aparatura! 

Dacă în profunzimea unei pietre e o calamitate nucleară, atunci în profunzimea nemişcării e un vals pietrificat, o escapadă catatonică? Există oare un răspuns la lipsa totală a întrebărilor? Un ecou în sine, fără sursă! Ceea ce este, fiindcă nu are cum să nu fie! Un fel de potenţialitate absolută, unde toate se vor petrece mai devreme sau mai tîrziu, fiindcă nu e nicio numărătoare inversă, niciun deadline! Eterna taxă loto! Dacă ai la dispoziţie eternitatea, biletul cîştigător e al tău fie mîine, fie peste un miliard de milenii, important este să nu-l completezi! E simplu, te retragi la călduţ, la raţional! 

Refugiu tihnit, nihilismul? Poate, poate nu vei mai fi! Ce bine ar mai fi să nu mai fi şi nici să nu ştii că nu eşti. Ce plăcere! Apercepţia!? Mierea nesimţirii totale! Cum se numesc cei atraşi de nesimţire? Adică ce facem, dăm flăcările pe aburi? Cîntăm despre anvergura încremenirii! Bine, bine! Şi mie îmi place toamna! Dar flăcările pe aburi niciodată! Eu ştiu aşa: haosul e o neînţelegere, iar deznădejdea dimpotrivă, o înţelegere prea intensă pentru a o putea suporta. Pînă la urmă, aterizarea contează. Iar restul e spumă, gelatină conceptuală, arome şi aditivi. Fataclisme! 

Singura noastră certitudine – ştiinţa finitudinii! Mai clădim o instituţie, ne cocoţăm pe mormanul de tratate şi ne apucăm de convertit mulţimile: „Veniţi la noi, că noi ştim! Ştim pentru voi, ştim ce aveţi de ştiut, de făcut, de crezut! Aveţi îndoieli? Nicio problemă, venim noi şi vă setăm pe încredere absolută! Nu aveţi convingeri? Vă oferim noi o gamă largă! Alegeţi: ştiinţă, voinţă, credinţă, căinţă, neputinţă sau îndoială profesională, pentru cei rafinaţi! Avem sisteme, structuri, principii, postulate, funcţii, disfuncţii... totul pentru a menţine vălul persistenţei. Sîntem specialişti în substraturi!“. Cu cît e mai deasă ceaţa din substrat, cu atît ne specializăm mai bine, fiindcă e mult mai greu de combătut ceea ce nu e prea clar. Sistematizarea – o fabrică de dogme! Coerenţa academică – o fosilizare precoce! Raţionamentul pur – o pietrificare imediată! Instituţiile noastre generatoare de patologii! 

Dar nimeni nu-ţi poate interzice să mori aşa cum vrei tu să mori. Cei care interzic asta, vor să mori aşa cum vor ei. De ce n-ar muri ei aşa cum vor ei să moară, iar pe mine să mă lase să mor aşa cum vreau eu! Poate nu mai suport viaţa, poate am alergie la existenţă, poate vreau să ucid şi mă sinucid ca să nu ucid. Poate vreau să omor la întîmplare pe oricine îmi iese în cale, dar aleg să mă omor ca să-mi salvez semenii! Poate sînt pe punctul să-l strangulez pe unul care îmi spune că sinucigaşii nu se vor mîntui, dar mă arunc în gol ca să-l salvez pe imbecil. Nici nu va şti că l-am salvat de la moarte! Nici nu va şti că trăieşte datorită faptului că mi-am luat zilele! Cel care îl judecă pe sinucigaş, judecă libertatea de exprimare a morţii. Ce mai vrei? Ce-ţi lipseşte? Dacă nu mai vrei nimic, este clar, nimic nu-ţi mai lipseşte! Dar cum să nu vrei nimic, dacă inclusiv „ne-vrutul“ e o virtute vrută? Cum să nu îţi doreşti ceva, dacă inclusiv renunţarea este o dorinţă ascunsă? Dorul de ducă! Dorul de linişte şi „nesimţire“ absolută, nu această nesimţire parţială, molima noastră cea de toate zilele. Oricum, uită ceea ce crezi despre ceea ce vezi! Să nu-ţi imaginezi că eşti mai mult decît un component. Necompusul necuprins e dincolo de componente. Orizontul se va îndepărta odată cu înaintarea ta spre orizont. Nemişcarea şi ecoul prelung al muţeniei te vor călăuzi spre, din, prin, peste, sub, între, printre, către...