Trei plăceri

15 februarie 2013   Dileme on-line

Marți a fost “Ziua Jafar Panahi”. În timpul proiecției lui Parde, noul și misteriosul film al cineastului iranian arestat în propria țară și împiedicat prin lege să facă film în următorii 20 de ani, în fața hotelului Hyat a fost organizat un minuscul protest. Cîțiva fani au stat ore în șir în frig cu pancarde cu poza lui Panahi pe care scria: “I ought to be here.”  Parde/Closed Curtain, ajuns la Berlinală în mod discret – fără hard disk-uri ascunse în torturi de data asta – n-a reușit însă să ridice prea mult temperatura festivalului. Cronici călduțe, consemnări respectuoase și dezamăgite.

Pentru că e pe jumătate film și pe jumătate this-is-not-a-film, iar prima jumătate e atît de seducătoare încît revenirea lui Panahi la starea din This Is Not a Film în a doua, din nou cu el în rol principal vorbind despre imposibilitatea de a face film, îi silește pe spectatori să părăsească ficțiunea în care se angajaseră cu totul. Care e următoarea: un scriitor bîntuit de paranoia ajunge la reședința de vacanță a unui amic (acela, vom afla, e Panahi), se baricadează înăuntru și scoate dintr-o geantă de voiaj un cățel. Trage perdelele și căptușește geamurile cu pînză neagră. Într-un episod comic, hollywoodian, aflăm – prin intermediul cățelului care se instalează pe o canapea și dă drumul la televizor – că în Iran au fost interziși cîinii pentru că “murdăresc statul islamic”.

Scriitorul (intepretat de scenaristul lui The Circle Kamboziya Partovi) închide televizorul și scoate intempestiv bateriile din telecomandă. Intimitatea dintre cei doi izolați de lume, chimia lor e atît de captivantă! Însă doi tineri se furișează în casă. Melika și Reza pretind că sînt frați și că au fugit după o razie la o petrecere de pe plajă. Reza pleacă, dar o lasă pe Melika în vilă în grija scriitorului. Melika are porniri sinucigașe dar prezența ei ambiguă poate să însemne cu totul altceva. Poate că locatarii vilei sînt spionați.

Spre deosebire de

, aici scenariile din mintea cineastului nu sînt povestite ci au fost filmate, există actori și există montaj. Însă, odată ce Panahi apare în cadru, povestea e abandonată, personajele sînt puse în cui ca o banală recuzită. Cățelul, polul afectiv al filmului dispare cu lesă cu tot printr-un geam spart. Nu putem decît să privim în urma lui cu jind la ce ar fi putut fi un film de Jafar Panahi. Ceea ce urmează e un amestec de documentar și teatru absurd în care regizorul e vizitat de vecini și prieteni, în timp ce personajele fantomatice traversează diverse sfîrșituri și “luptă” pentru întîietate în mintea regizorului. 

E pusă în discuție prin metafore evidente condiția – personală și universală – a cineastului într-un regim opresiv. Creierul său clocotește de povești, dar poveștile sînt spectrale. Camera e închisă în spațiul limitat al vilei. A fost acolo înainte ca personajele să o populeze și va rămîne acolo după plecarea regizorului. Însă reacțiile criticii de la Berlin arată că deși, desigur, persoana lui Panahi lipsește de la festival, după This Is Not a Film ceea ce lisește cu adevărat este un film de Jafar Panahi. Ironia: filmul e mai interesant decît viața. Dar tot ce poate să facă autorul e să își deghizeze disperarea care îi dizolvă spiritul în melancolia care scaldă Parde. La final, Panahi va urca scriitor și cățel în mașină și va lăsa în casă personajul sinucigaș. Un final optimist? Nu, dacă ne gîndim că și camera a rămas în casă. Parde e un film copleșitor totuși.

, proiectat în afara competiției, încheie povestea de dragoste începută în 1994, în regia lui Richard Linklater, cu Julie Delpi și Ethan Hawk în rolurile principale. În

, Celine și Jesse  se întîlneau într-un tren care îi ducea la Paris. Acolo petrec o noapte imposibil de uitat după care lasă totul la voia întîmplării. Își dau o întîlnire – dacă vor reuși amîndoi să ajungă înseamnă că sînt destinați unul altuia. Ceva merge prost. În

(2004 – Julie Delpi și Ehtan Hawk sînt copți și ei, și ca oameni și ca artiști), Jesse revine la Paris pentru lansarea cărții în care povestește aventura sa cu misterioasa Celine. Celine află de lansare și vine la librărie. Cei doi petrec din nou, după zece ani cîteva ore în Paris pînă la apusul soarelui. Celine e necăsătorită, Jesse e însurat și are un fiu. Viața lui personală îl deprimă. Before Sunrise, un pas în doi perfect, un tur de forță cu final frustrant a devenit rapid filmul cult al atracției intelectuale.

, aproape mai bun decît primul, adaugă la energia intoxicantă a primului subtanțialitate, melancolie, ritmul încetinit a doi oameni atinși deja de viață. Toate astea alterează chimia dintre ei, o modifică, îi dă o plenitutinde. Finalul e criptic și incredibil de voluptuos. Pregătit să plece la aeroport, amînînd mereu clipa, Jesse sfîrșește în apartamentul lui Celine și genericul cade peste o scenă în care ea cîntă și dansează pentru el.

În

îi regăsim împreună. Au mai trecut nouă ani, au fete gemene și sînt în vacanță în Grecia. Încă se mai iubesc? Lucrul ăsta ne e clar din primele cadre. Chimia încă mai funcționează? Da, totul revine pe ecran din încheietură, cu o diferență esențială: avem în față doi oameni care au un trecut împreună, doi oameni care, ca toți oamenii în relații lungi, sînt deja în trecut. Energia primelor două izvora din noutatea seducătoare a întîlnirii acestor două personaje, din anticiparea savuroasă a infinitelor posibilități. Rețeta lor – întregul film se întindea doar pe cîteva ore – permitea o concentrare emoțională maximă. În viață momentele care ies perfect sînt uneori la distanțe atît de mari încît e imposibil de făcut un film al lor. În

sînt tot cîteva ore. Și miza: cu toții ni i-am imaginat pe Jesse și pe Celine trăind fericiți pînă la adînci bătrîneți;

ni-i scoate din imaginație și ne arată cum e. Relația unică a celor trei filme cu Timpul crează ceva cu totul magic. În prima eram afară din timp, în a doua aveam în față viitorul. Aici, timpul ne-a prins din urmă. Celine și Jesse au o seară în care pot fi singuri, se pot plimba, pot discuta. A doua jumătate a filmului e o ceartă. Una formidabilă în care ea îi reproșează lui că și-a sacrificat viața pentru el. În care ies la lumină lipsurile și Jesse și Celine pot fi, o, da, adversari redutabili.

e un deliciu. Nicicînd o ceartă n-a fost mai cinematografică. E demonstrația magnifică a faptului că atracția nu e un artificiu, nici o punere în scenă a unor momente prea disparate ca să dea o strălucire reală vieții. Într-un fel, finalul din

e la fel de incert ca cel din

. O relație oricît de reușită poate să mai cîștige un răgaz, dar nu e deloc o garanție în calea timpului. Sau poate că e. Oricum, asta nu o face mai puțin esențială. 

Comedia indie

a lui David Gordon Green cu Paul Rudd și Emil Hirsch în rolurile principale e o gură nesperată de aer proaspăt printre autisme plicticoase ca Vic et Flo ont vu un ours, convenționalisme sufocante precum La religieuse (cu un rol ridicol pentru Isabelle Hupert) și The Night Train to Lisbon, sau zmeura de pe tort a acestui festival, incredibilul, abominabilul

(care merită o discuție separată pentru că a creat o categorie numai a lui). Tot un pas în doi, de fapt un remake (foarte personal) al filmului islandez din 2011

și inspirat de filme precum

al lui Gus Van Sant,

e odiseea celor mai atașanți idioți apăruți recent pe ecran. Paul Rudd și Emile Hirsch dau viață unor personaje cărora ai putea să le acorzi nu două ci douăzeci și patru de ore din viața ta. Emile Hirsch a fost propulsat meteoric de rolul din

despre care spunea că a marcat vieți (oameni și-au părăsit joburile pentru a se retrage în natura și au venit să-i mulțumească; după șase luni aceeași oameni au venit să-l înjure). Ei bine, rolul din

e antidotul dărîmător pentru

. Coloana sonoră compusă de trupa texană

– membrii trupei sînt prietenii regizorului și cei care i-au sugerat locațiile incendiate – e și ea un personaj foarte prezent și foarte original.

e e la antipodul unei comedii reformatoare. Dar reușește să fie cu totul altceva decît

. Nici nu e propriuzis povestea unei prietenii. Paul Rudd, nicicînd mai versatil într-un rol cu fațete dramatice, și Emile Hirsch aduc la viață personaje emblemă ale anilor ’80. Sînt irezistibile, hohotitor de universale. Atît de vii încît în orice moment s-ar putea desprinde din povestea asta și păși nestingherit prin altele continuînd la nesfîrșit să tragă dungi galbene pe șosea, ascultînd la infinit lecții de limba germană. David Gordon Green cîștigă pariul ce părea imposibil de a veni cu ceva nou în comedie. Rămîne de văzut dacă ursul e brav și are simțul umorului.

Mai multe