Trei mituri românești

9 august 2017   Dileme on-line

„Pe tine cine te minte?” este campania celei de-a 12-a ediții a Festivalului Național de Teatru Tînăr Ideo Ideis, care se desfășoară în perioada 7-13 august la Alexandria.

„Puiul”, de I.A. Brătescu-Voinești. Asta aș răspunde dacă m-ai întreba cine m-a mințit cînd eram mică. Probabil nu a fost singura minciună gravă, dar e una care m-a marcat. Mi-amintesc c-a trebuit să citesc „Puiul” cu voce tare în clasă, s-a făcut liniște printre colegi, profesoara de română avea o expresie de satisfacție pe chip, iar eu am plîns. Mi-era milă de pui, evident, mi se părea o nedreptate ce i se-ntîmplă. Mai tîrziu, m-a revoltat mesajul, pe care poate atunci, într-a V-a, nu l-am citit ca atare. Mesajul fiind să nu ieși din rînduri, să nu te remarci, să nu încerci să faci altceva decît ceilalți, să te conformezi. Să asculți de autoritate, pentru că dacă nu, ai s-o pățești, și nimeni nu o să te poată ajuta, iar familia și societatea te vor lăsa în urmă.

Svetlana Cîrstean a descris asta ca făcînd parte din „imaginea unui om cuminte, care nu comentează, care îşi face treaba foarte bine şi e foarte ascultător. E o imagine care, în ciuda rebeliunii mele perpetue, m-a urmărit pînă foarte tîrziu, pînă în clipa în care am plecat acum cîţiva ani de la Institutul Francez, într-un context foarte conflictual. Gîndul că dacă tu îţi faci treaba OK, nu are ce să ţi se întîmple, e imposibil să îţi pierzi jobul, e imposibil să nu îţi fie bine.” Am trăit și eu cu acest „concept de cumințenie”. La nivel personal, mi-a accentuat frica de a greși, mi-a dat performance anxiety și m-a făcut să mint de fiecare dată cînd mi se părea că voi fi prinsă cu o greșeală, pînă tîrziu. Posibil s-o mai fac și acum.

Am cules o serie de mărturii pe tema miturilor românești – trecute și actuale – pentru ediția din acest an de la Ideo Ideis. „Pe tine cine te minte?” e o întrebare pe care ne-ar fi plăcut să ne-o pună și nouă cineva cînd eram (mai) mici, dar și o întrebare pe care acum, de fapt, am vrea s-o punem părinților sau bunicilor noștri. Am ales o gașcă de oameni pe care îi admirăm, și la nivel personal și pentru munca pe care o fac și i-am rugat să ne povestească, din propria lor experiență, cînd s-au confruntat cu minciuni/dezinformări/mituri, de unde au venit ele, cum i-au afectat și cum și-au găsit adevărul.

Am descoperit că sînt minciuni care se schimbă de la generație la generație. De pildă, pentru Alina Gavrilă-Borțun și Roman Tolici, care sînt născuți în anii ’70, a existat o trecere clară de la un discurs național împotriva credinței în Dumnezeu, care a durat pînă la începutul anilor ’90, în timp ce azi ne confruntăm cu o poziție foarte puternică a Bisericii Ortodoxe, cum am putut remarca cînd s-a încercat introducerea religiei ca materie opțională și nu obligatorie în școli, sau în iureșul actual din jurul Coaliției pentru Familie și propagarea unor valori foarte tradiționale. Frica de străini sau de a fi diferit, transcrisă într-un discurs al urii, pare, în schimb, să nu aibă vîrstă. Cum bine a remarcat și Cristian Neagoe, are rădăcini și-n mitul „Miorița”, dar e foarte prezentă și azi în felul în care tratăm minoritățile sexuale sau etnice, la nivel de discurs public, dar și de credințe personale aruncate pe Facebook. Tot la nivel personal, perpetuăm și o serie de„handicapuri emoționale”, așa cum a numit actorul Marius Manole faptul că părinții lui nu au știut să-i spună vreodată că-l iubesc, pentru că era băiat, și un băiat trebuie să fie puternic, nu pradă emoțiilor. Ceea ce se traduce într-o serie de presiuni asupra bărbaților, și într-o denigrare a femeii, ale cărei drepturi la emoție vin la pachet cu o condamnare a-și exersa rolul în sfera privată, și mai puțin în cea publică.

(Nu) Există Dumnezeu

Alina Gavrilă-Borțun (director de creație): Bunicul meu a fost preot. În clasa a V-a am fost exmatriculată pentru o cutie de bomboane Bucureşti, care erau mare lucru la vremea aia. Pentru acele bomboane, am spus „Tatăl nostru” la prima oră. Nu a fost apreciată expunerea mea şi două săptămîni am fost exmatriculată. Profesoara care m-a exmatriculat a fost, probabil, şi cel mai bun cadru didactic din toată viaţă mea de şcolar. Era evreică şi în cancelarie mi-a spus că şi ea este credincioasă şi va pleca din ţara asta pentru că nu poate să îşi poarte crucea lui David peste bluză, ci doar în interior. Mi-a spus să-mi păstrez credinţa, dar că e mai bine pentru familia mea să nu spun „Tatăl nostru” la şcoală.

Roman Tolici (artist, născut în Basarabia): În Uniunea Sovietică erau interzise bisericile, iar în satul în care m-am născut eu biserica era dezafectată. Era o clădire părăsită, folosită pe post de depozit de seminţe de floarea-soarelui. În amintirea mea acel loc era absolut mirific, avea o arhitectură total deosebită de restul arhitecturii pe care o cunoşteam eu şi mirosea a floarea-soarelui, combinat cu miros de găinaţ, pentru că erau foarte mulţi porumbei înăuntru. Era ca într-un film. Or, eu știam clar că nu există Dumnezeu, asta era afirmaţia atunci. În a doua etapă a bisericii, în perioada perestroika, biserica a fost transformată în muzeu, atitudinea faţă de acest loc şi toată simbolistica lui a fost un pic modificată. Ulterior căderii Uniunii Sovietice, biserica a reintrat în drepturile ei de biserică. M-am întrebat unde era adevărul în toată schema asta, ulterior. Ca senzaţie poetică, pentru mine, adevărul era anume în stadiul în care biserica era plină de floarea-soarelui şi porumbei şi nicidecum în stadiul de muzeu sau de biserică. Poetica religioasă mi se părea mi se părea mai încărcată de Dumnezeu atunci decît în celelalte etape. Aş zice că adevărul ni-l alegem cumva noi înșine, dar trebuie să vizităm toate aspectele și situațiile. Să revedem motivele pentru care s-au spus anumite lucruri sau nu s-au spus, au fost ascunse sau s-au spus minciuni sfruntate, ca-n final să putem decide ce anume ar fi mai aproape de sufletul nostru, unde-i adevărul şi unde-i mai puţin adevăr.

Mitul străinului

Elena Calistru (Funky Citizens): Cel mai grav stereotip de acum, perpetuat şi reinterpretat de la un secol la altul, mi se pare acela al fricii de cel diferit, de străin, de necunoscut. Dincolo de faptul că a generat nenumărate războaie, regimuri totalitare ş.a.m.d., se vede acum în tot ce ţine de discurs. Vedem un discurs al urii faţă de cel diferit, la nivel naţional. Tot felul de interpretări de tipul: „vin străinii să ne ia ce avem mai bun, se comportă cu noi de parcă am fi o colonie”, „gayii sînt păcătoşi, au ceva cu noi şi o să ne distrugă ca societate”, „ţiganii sînt răi şi o să ne fure copiii dacă sînt obraznici”. Dezinformarea din categoria asta este extrem de dăunătoare dintr-un motiv foarte simplu: oricare dintre noi, la un moment dat şi într-un anumit context, poate să devină o minoritate. Minoritatea femeilor care poartă 36 la pantofi sau minoritatea bruneţilor într-o ţară de blonzi – toate ipostaze date de context. Iar în momentul ăla, fricile pe care le tot alimentezi legate de cel diferit faţă de tine izbucnesc şi-s al naibii de periculoase.

Cristian Neagoe (manager cultural, Street Delivery): M-aş întoarce la „Mioriţa”, dar nu din perspectiva aceea care-i foarte des discutată a faptului că ciobănaşul se resemnează. Nu resemnarea-i problema din mitul acela, ci seminţele de xenofobie, de ură faţă de celălalt: unguraşul şi cu vrînceanul i-au pus gînd rău, c-aşa zice o oaie. Verifică informaţia, poate că de fapt e propagandă rusească! Dacă aş fi fost ciobănaşul moldovean mi s-ar fi părut o super oportunitate, m-aş fi dus la oamenii aia să le explic, să îi întreb „te deranjează că am mai multe oi? Uite, aşa faci, dacă vrei şi tu să faci, poţi, nu trebuie să ne urîm reciproc, hai să facem o asociaţie a oierilor şi împreună sîntem mult mai puternici.

Mitul bărbatului adevărat

Marius Manole (actor): Ai mei nu au reuşit să îmi spună „te iubesc”, nici mama, nici tata. Nu aveau genul asta de raportare la mine, pentru că li s-a spus copilul trebuie crescut să nu fie alintat, e totuşi băiat, să fie bărbat. Mama mă pupa în somn, ceea ce nu m-a ajutat prea tare, acum cînd sînt foarte mare, nu pot să spun „te iubesc”, mi-e foarte greu, mi se pare ceva c-aproape frizează penibilul, mi se pare că e ceva îngrozitor de spus. La noi în familie băieţii nu au avut voie să plîngă, să nu riposteze dacă sînt bătuţi – cînd luăm bătaie afară, mă mai bătea şi tata înc-odată, că de ce am stat să iau bătaie, băieţilor nu trebuia să le fie frică, de întuneric, de nimic.

Prima dată cînd mi-a spus mama „te iubesc”, a citit ea într-un ziar c-am spus eu povestea şi s-a gîndit că trebuie să ia atitudine, vorbeam, eram la o repetiție şi îi zic „hai, mama, că trebuie să închid, mă grăbesc foarte tare”, „închide, că dacă nu îţi închid eu”, pauză, pauză, mi-a spus „te iubesc” şi-a închis telefonul. Oricum, tot e ceva, decît deloc. Sîntem handicapaţi emoţional – ce să facem? Asta-i viaţa.

Vlad Levente Viski (activist, MozaiQ): Din perspectiva mea de bărbat gay, băiat gay la vremea respectivă, efeminat și oarecum în afara standardelor cu privire la masculinitate, am o anumită experienţă ce ţine de mine încercînd să fiu mai bărbat, să îmi controlez gesturile, să îmi controlez vocea. Însă cred că presiunea este inclusiv pe tinerii băieţi heterosexuali, acea peer pressure, toţi prietenii din jur care mereu te îndeamnă să faci anumite lucruri ca să îţi demonstrezi bărbăţia. Cred că presiunea asta se traduce ulterior inclusiv în felul în care se comportă bărbaţii heterosexuali cu femeile din viaţa lor. În sensul că mereu vocea ei la masă nu este la fel de auzită, ea nu poate să vorbească despre fotbal, nu poate să vorbească politică, pentru că politică e ceva masculin şi atît de raţional, încît femeia n-ar putea să îşi asume un discurs politic.

Karin Budrugeac este editor la sub25.ro.

Ilustraţie de Alex Nimurad

Mai multe