Trei
Vîrful neobrăzat al artei performative europene s-a înfipt în pămînt belgian, sol fertil pentru artiști locali sau adoptați, toți în avangarda fenomenului. De aici vin Jan Fabre sau Wim Vandekeybus și tot de aici a venit la Sibiu Jan Lauwers cu spectacolul Casa Cerbilor realizat la Needcompany, a treia parte din trilogia Sad face – Happy face. Ca și polonezul Grzegorz Jarzyna în Între noi totul e bine, Jan Lauwers chestionează naționalismul din perspectiva conflictului interetnic care a izbucnit în centrul Europei în anii '90. Una dintre dansatoare a primit vestea că fratele ei, jurnalistul de război Kerem Lawton, a fost ucis în Kosovo. Pornind de la această situație reală, Lauwers pune problema modului în care apartenența la o națiune ne mai poate determina astăzi existența și dacă arta are capacitatea de a exprima realitatea util și viabil. Cum s-ar putea transforma formula „a muri pentru țară" în „a trăi pentru țară" și cum s-ar putea povesti asta?
Prologul îi prezintă pe dansatori în cabine. Planurile sînt multiple, în fiecare colț de scenă se întîmplă ceva astfel încît fiecare spectator își poate alege propria poveste. Scene erotice construiesc și deconstruiesc cupluri și grupuri, umorul și drama se potenţează reciproc, moartea apare și ea sub forma unui superb cadavru feminin (frumusețea perfectă a corpurilor goale sterilizează orice urmă de erotism). Eros și Tanathos deschid astfel un basm modern într-o cheie postdramatică. Pe parcurs, actorii chestionează modul în care poate evolua o poveste chiar în timp ce o spun. Povestea este terifiantă și vorbește despre succesiunea irațională a crimelor în timp de război, gratuitatea violenței și „datoria" de a fi agresiv într-un conflict. Hălci din trupurile sfîrtecate ale unor animale se prăbușesc înfundat pe scenă - metafore ale victimelor războiului - în timp ce actorii cîntă și dansează printre cadavre. Pentru un asemenea subiect macabru, Lauwers a adoptat ca formulă un brechtianism updatat în care distanțarea de subiect generează emoție pură. Grace, fetița retardată salvează cerbii. Strigătul ei I did it,mama, don't go away, mama suprapus peste songul final care proclamă iertarea e rupător de inimi.
Jan Lauwers face critica naționalismului din perspectiva multinaționalismului căci trupa sa reunește artiști cu diverse naționalități și de diverse rase. „Nu poți fi mîndru că ai o anumită naționalitate, asta este doar o concidență a naturii" a concluzionat Lauwers.
Casa cerbilor este un show complex, gîndit ca un performance conceptual de dans contemporan cu inserții muzicale pe o structură narativă postdramatică din care emoția țîșnește ca o fîntînă arteziană. De neuitat.
Jucării
Ada Milea s-a jucat frumos cu Insula lui Gellu Naum la Naţionalul clujean într-un teatru-concert în care fabulosul naumian are un umor reconfortant, sună demențial (rockurile nebune și melancolic-ironice ale Adei) și e viu colorat. Personajele se joacă de-a timpul și viața, corul celor trei babete aduce ironic a Caragiale (Mamița, Mam' Mare și Tanti Mița), papagalul Coco e un ied rockerizat, iar pe Robinson îl bîntuie o lene de toată frumusețea. Ada Milea l-a scos pe Naum direct din imaginația ei.
Cu Eggs(S)Hell, compania Maladype din Ungaria a continuat jocul de-a bucuria. Spectacol de improvizație pornit de la un vers, Eggs(S)Hell este o nebunie geometric exactă. Actorii improvizează direcționați de muzica dj/regizorului Zoltán Balász. Ouă, făină, flamingo și actori zboară prin scenă, acrobațiile te lasă uneori fără respirație, umorul e molipsitor, ironia are o tentă senzuală și buna dispoziție pe care o induce spectacolul te face să-ți dorești să nu se termine.
Patima lui Eugenio
Pe Eugenio Barba l-am tot văzut în ultimii ani (la FITS şi-a lansat „Biblia” – Arta secretă a actorului, dicţionar de antropologie teatrală), dar încă mă uit fascinată cum alternează zîmbetul larg care îi luminează faţa măslinie în timp ce ascultă îngăduitor ce se vorbeşte despre el cu tensiunea care îi străbate corpul din cap pînă în vîrful degetelor de la picioare ridicate întrebător din sandale. Zîmbetul este înlocuit de un rictus, fruntea se încruntă, vocea îi de vine autoritară. Tradu! îi ordonă translatorului Vlad Russo. Vorbeşte din nou despre Khatakali şi teatru occidental şi despre puterea gestului care conţine acţiunea, deşi nu o exprimă. Exemplifică fără să atenţioneze: loveşte brusc cu piciorul în voluminosul Dicţionar.. şi acesta zboară spre Yuri Kordonsky, care reuşeşte să se ferească la timp. Puţin mai tîrziu, acelaşi gest, doar mimat, stîrneşte aceeaşi reacţie din partea lui Kordonsky. Eugenio Barba e mulţumit. Îi dăruieşte cartea zburătoare regizorului rus, după ce se asigură că acesta înţelege româneşte.
Şi tot pentru exemplificarea artei secrete a actorului, Barba a prezentat un spectacol de 17 minute, Killing Time cu Julia Varley. O figură arhetipală pentru Odin Teatret – denumită Mr. Peanut, foarte înaltă, cu un craniu mic în loc de cap – „populează” mai multe personaje: un bărbat, o gospodină, o mireasă, o fetiţă aşezată într-un leagăn-sicriu. Moartea este un ucigaş de timp şi o purtăm în noi de cînd ne naştem.
După conferinţa la care au participat Nicola Savarese (coautorul cărţii), Vlad Russo (traducătorul) şi George Banu (moderatorul discuţiei), Eugenio Barba a acordat autografe. Privind la numele meu scris pe legitimaţie, Barba a constatat că mă cheamă ca pe soţia lui Charlie Chaplin, drept urmare a scris hotărît To Oona.
Pe fugă
Teatrul asiatic reprezintă o problemă pentru spectatorul occidental, care nu îi poate înţelege structura riguros exactă în absența codurilor pe care nu le cunoaşte, iar privirea europeană neexersată în dinamica lentă a acestui tip de show îl face să fie perceput ca monoton. King Lear în varianta lui Wu Hsing-kuo de la Contemporary Legend Theatre din Taiwan este un one-man-show în care Lear apare îmbrăcat în maiestatea funcției și a vîrstei sale: un costum baroc, încărcat cu însemnele și simbolurile regalității pe care îl dezbracă pentru a reveni la umanitate. Acompaniat de muzicieni tradiționali, cu părul şi barba lungi şi albe, actorul parcurge un traseu narativ în timpul căruia interpretează și alte personaje, dar din păcate, pentru spectatorul european, spectacolul rămîne exotic și neinteligibil în bogăția construcției sale, doar intuite.
Fug la pauză ca să văd Procesul după Kafka, făcut de Gernot Plass la TAG Theater, Austria. Și aici este vorba de un spectacol schematic: decorul e marcat minimalist (o masă, un toc de ușă etc), trecerile spațiale sau temporale se fac convențional, jocul este rapid, intenționat nenuanțat, urmărește firul gîndurilor. Practic, spectacolul se joacă în mintea Domnului K. Performanța actoricească este apreciabilă, convenția se susține, dar după o oră tot ce mai rămîne de admirat este modul în care actorii mențin ritmul și energia. Interesant este că actorul din rolul principal reușește să fie expresiv în ciuda unei paralizii a ochiului drept care îl face să semene cu Thom Yorke de la Radiohead (din cauza lipsei distribuției pe roluri din caietul-program, nu știu cum îl cheamă).
Vertijuri, vîrtejuri, Vertigo
Despre dansul companiei israeliene Vertigo – invitată cu regularitate la Sibiu, obicei care e musai să fie păstrat – e greu de spus ceva dincolo de exclamaţiile admirative. Două spectacole, Mana şi Null, ale căror înţelesuri coboară în filosofie şi religie, se construiesc, în esenţă, în jurul dualităţii masculin-feminin. Siluete masculine, negre, în fuste transparente şi cele feminine, în pantaloni albi de pînză, desenează geometrii exacte, taie aerul în zboruri precise, într-o vibraţie intensă, dar calmă, ca şi cum mişcarea s-ar sculpta singură în văzduh. E o poezie indescriptibilă în spectacolele celor de la Vertigo, în spatele căreia se ghiceşte o muncă dură şi un solid spirit de echipă, ambele posibile şi datorită modului aspru în care îşi duc existenţa membrii companiei, într-un chibuţ.
Din aceeaşi sferă a indescriptibilului este şi Exils, o poveste despre ciocnirea civilizaţiilor regizat de Fabrice Murgia la Teatrul Naţional din Bruxelles. Traseele existenţiale ale unor tineri europeni se intersectează cu cel al unui imigrant arab ilegal pe fundalul amplei mişcări antisistem care a cuprins lumea în 2011. Al patrulea perete există fizic în spectacol sub forma unui borangic care patinează imaginea şi serveşte deopotrivă ca ecran pentru proiecţii. Un spectacol de o poezie dureroasă.
Energii tinere
De cîţiva ani, FITS admiră generaţia tînără, obrazniciile artistice ale studenţilor şi mai ales, energia lor vitalizantă. Anul acesta, au fost invitaţi şi liceeni, cei din Atelierul de teatru, trupa botoşăneană condusă de Lenuş Moraru, cîştigătoarea marelui premiu la Festivalul Ideo Ideis de anul trecut cu Momo, adaptarea romanului lui Michael Ende. Nu a înduioşat atît povestea copilului care a recuperat timpul şi a redat oamenilor speranţa, nici performanţa artistică (semnificativă), ci sinceritatea dezarmantă cu care copiii au jucat, încrederea în teatru, o inocenţă a actului artistic neviciată de automatisme. Aceeaşi energie benefică, dar un pic mai matură a venit de la Incubator 13, companie formată în cadrul Programului de Practică Teatrală de la Teatrul 74 din Tg. Mureş. Spectacolul Pisica Verde cu un text bine scris de Elise Wilk panoramează modul în care s-a produs o crimă prin intervievarea celor care au avut legătură cu ea (aşa numitul mockumentary = documentar fictiv). În fapt, se produce radiografierea psihicului în adolescenţă cînd fragilitatea echilibrului emoţional poate genera cu uşurinţă tragedii.
Alt fel de emoţie a creat Bogdan Sărătean în Visul unei nopţi de vară cu studenţii Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Spectacolul mută feeria shakespeariană într-un mitic românesc, cu iele şi un Păcală multiplicat (meşterii). Sexualitatea abundă cu naturaleţe, detaliile unui universul amoros-casnic sînt fie picante (bătaia fetelor), fie lirice (cuplurile se stabilizează într-un ritual în care fetele spală picioarele bărbaţilor – se reinstaurează astfel ordinea lucrurilor, deranjată prin fuga în pădure). Regizorul nu a avut nicio reţinere în a pune orice în soundtrack-ul exclusiv românesc (doină, rock, şlagăre!) şi a creat astfel un material complex pentru improvizaţie, comic şi erotic deopotrivă. În vis, iubirea se dezbracă de pudoare, autocenzura se sfărîmă, iar imaginaţia zămişleşte dulci eresuri. Spectacolul plin de bucurie al sibienilor e de văzut la sfîrşitul lunii iunie în Bucureşti, la UNATC.
Într-una din seri a plouat torențial. Am așteptat în holul hotelul ca ploaia să se oprească, să pot ajunge în clubul festivalului. Prin fața hotelului, membrii unei mici fanfare care concertase în parc s-au șters de ziduri și ferestre ca niște umbre, în costumele lor negre, ţinînd în braţe instrumentele din alamă aurie. Unul dintre ei își purta trombonul ca pe un copil imens și handicapat, lipit de trup. E trecut de miezul nopții, iar pe ușa hotelului, cu o umbrelă inutilă în mînă, intră ud, răcit și zîmbitor Yuri Kordonsky. A doua zi a ieșit soarele, nu pentru multă vreme. Nici nu ar fi avut cum. În spectacolul lui Kordonsky, Ultima zi a tinereții, programat în ultima zi de festival, plouă torențial.
Ediţia din 2012 a FITS este una de cotitură. Dincolo de reuşita valorică a selecţiei, se remarcă tendinţa alegerii performance-urilor din noile tendinţe tematice şi estetice. Identitatea artistică a FITS se apropie de actualitatea europeană. În acest context, ediţia din 2013 stîrneşte deja curizitatea. Singurul lucru pe care nu l-aş mai dori anul viitor este ploaia.
Foto: Zoltan Rab, Sebastian Marcovici, Cici Olsson
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.