„Treaba mea ca artist este să pun în discuţie problemele societăţii în care trăiesc”

-interviu cu David SCHWARTZ -

Regizorul David Schwartz este unul dintre cei mai activi artişti din zona teatrului comunitar. În doar cîţiva ani, a realizat spectacole de impact în sfera teatrului social, de la chestionarea istoriei recente la identificarea unor probleme acute ale societăţii contemporane: „Capete înfierbîntate”, „Faceţi loc!”, „Declar pe propria răspundere”, proiectul „Vîrsta4” la căminul de bătrîni Moses Rosen. O stranie coincidenţă a făcut ca discuţia noastră să aibă loc în preajma evacuării Centrului Comunitar laBOMBA din cartierul Rahova, locul în care David Schwartz şi-a început munca în teatru (despre situaţia Centrului Comunitar laBOMBA puteţi citi aici: http://b365.realitatea.net/news/proaspat-evacuat-centrul-comunitar-labomba-din-rahova-isi-continua-proiectele/ ).

Eşti unul dintre regizorii care au proiecte de teatru comunitar. Cum ai ajuns la ideea de comunitate care are nevoie de teatru? În România este un concept nou, practic un pionierat.

David Schwartz: Înţeleg prin artă comunitară, arta făcută împreună cu o comunitate şi în primul rînd, pentru comunitatea respectivă, în care membrii comunităţii sînt implicaţi direct în procesul artistic, dar sînt şi primul public căruia i se adresează. Cred că arta, mai ales teatrul, poate fi un mijloc extraordinar de auto-reprezentare comunitară, poate semnala probleme, ridica întrebări, oferi soluţii practice şi ajuta la auto-organizarea unei comunităţi. Pentru noi, cei din tangaProject, teatrul comunitar se dezvoltă împreună cu implicarea activă într-o problemă socială, dincolo de nivelul artistic. În cazul proiectului „Construieşte-ţi comunitatea!”, de exemplu, partea de teatru a funcţionat alături de componenta educaţională - ateliere de educaţie prin artă pentru copiii din comunitate - şi de medierea relaţiei dintre comunitate şi autorităţi, inclusiv facilitarea consilierii juridice, unde a fost cazul. Experienţa noastră din Rahova, care a fost pentru mine primul contact direct cu arta comunitară, a venit la propunerea lui Bogdan Georgescu şi a Mariei Drăghici, iniţiatorii proiectului „Harta Sensibilă”, cred că una dintre primele iniţiative de artă comunitară asumată de la noi. Dacă mă întorc în timp, există o experienţă de teatru comunitar anterioară nouă, spectacolul „Acasă” al lui Radu Apostol, realizat împreună cu copii fără adăpost.

Experienţa din Rahova a fost formatoare pentru mine. Am lucrat acolo, împreună cu Mihaela Michailov, cu comunitatea oamenilor din casele naţionalizate. Pornisem în documentare cu anumite prejudecăţi, situîndu-mă într-un fel de partea proprietarilor care luptau pentru retrocedare. Cînd am început să lucrez şi am văzut toată nebunia din jurul retrocedării, cînd i-am descoperit pe chiriaşii din casele naţionalizate care au fost mutaţi cu forţa înainte de '89 şi acum sînt din nou aruncaţi în stradă, fără voia lor, după ce au investit munca de o viaţă în casele respective, în funcţie de bunul plac al statului sau al diferitor avocaţi, mi-am dat seama că problema e mult mai echilibrată. Lucrul cu ei, faptul că am repetat acolo, în comunitate, împreună, că am primit feedback de la ei pentru dezvoltarea textului, că, în paralel cu piesa, am fost împreună la primărie, am văzut cum sînt trataţi – batjocoriţi doar pentru că sînt săraci, needucaţi sau romi -  toate aceste lucruri m-au marcat puternic. E o experienţă cu totul diferită de spectacolul pe scenă italiană, cu public care aplaudă, pleacă şi nu se întîmplă nimic apoi. Munca ta într-un astfel de context are o cu totul altă semnificaţie la nivel social şi alt impact afectiv.

Apropo de Rahova, acest cartier începe să devină un mainstream al undergroundului. De curînd, s-a deschis aici un centru privat de artă contemporană, al artistului Farid Fairuz.

Da. Deschiderea artei spre cartiere ţine, cred, de direcţia politică pe care şi-o asumă artiştii. Organizarea comunitară, întoarcerea artei spre publicul din cartier, facilitarea accesului la cultură pentru categorii noi de public, nereprezentate anterior, fac parte dintr-un program politic de stînga. Noi ne-am asumat un astfel de program încă de la primele proiecte, dar aceste principii au fost dezvoltate (şi uneori denaturate sau delegitimate) inclusiv de regimul comunist din România. Sigur, se poate argumenta că deschiderea culturii spre mase a fost făcută superficial şi mai degrabă în scop de propagandă şi control, decît în ideea emancipării comunităţilor respective. Dar accesul la cultură (începând cu alfabetizarea!) şi reprezentarea în sfera publică a marilor mase s-au realizat în perioada socialistă. Cred că toţi cei care lucrăm în astfel de proiecte ne revendicăm, într-o oarecare măsură, de la ideologia de stînga.

Artiştii români care se revendică din stînga se integrează astfel într-un trend al intelectualităţii europene. O asemenea poziţionare în România este însă surprinzătoare întrucît nu au trecut decît 20 de ani de la Revoluţie, perioadă în care intelectualii au fost predominant de dreapta, ca reacţie la regimul comunist din care ieşisem. Această tendinţă de stînga vine din partea voastră, oameni foarte tineri, care nu aveţi o memorie directă a comunismului.

David Schwartz: Cînd ai o memorie a societăţii naţional – socialiste, numite de noi acum comunism, probabil că intervine o anume disociere de această tendinţă. Dar din moment ce toate experienţele noastre importante de viaţă au avut loc post 1989, e normal să dezvoltăm instrumente critice ale acestei societăţi, să semnalăm probleme ale sistemului în care trăim. Pentru mine, să critic comunismul acum e exact cum ar fi fost pentru un intelectual din anii '50 să critice perioada interbelică. E cel mai uşor lucru, să mergi împreună cu ideologia dominantă. Aşa cum în anii '50 erau criticaţi moşierii şi burghezii, acum intelectualitatea de dreapta înfierează comuniştii. Cred că ar trebui să fie o relaţie de conflict între polii de putere economică şi politică, pe de o parte şi intelectuali şi artişti, pe de altă parte. Treaba mea ca artist este să mă poziţionez în afara acestor poli de putere, să pun în discuţie problemele şi neajunsurile societăţii în care trăiesc, nu să fiu port-drapelul puterii politice şi economice. În plus, pentru mine, opţiunea pentru stînga reprezintă opţiunea pentru egalitate în faţa ierarhiei, pentru organizare comună în faţa concurenţei individuale. Nicidecum opţiunea pentru un regim politic sau altul.

Lucrul cu comunitatea s-a dezvoltat puternic şi în proiectul „Vîrsta4”, de la căminul de bătrîni Moses Rosen, unde aţi făcut două spectacole, „Moses Stories” şi „Vîrsta obiectelor”. E o zonă complet nouă, nimeni nu a mai făcut spectacole în astfel de instituţii.

Aşa e. Am mers la cămin, am cunoscut oamenii şi încet, încet s-a dezvoltat această relaţie de prietenie, de încredere unul în altul. Nu ne-am dus programaţi că lucrul de care au nevoie bătrînii e să facă o piesă de teatru. Am vorbit cu ei, ne-am cunoscut, am împărtăşit poveşti de viaţă, am decis să lucrăm împreună şi să vedem ce se întîmplă. Am organizat multe activităţi împreună, unele iniţiate de noi, altele propuse de ei - am scris texte, am făcut spectacole, am desenat şi făcut colaje împreună, ei au făcut fotografii. Şi din această experienţă am învăţat foarte multe. De la faptul că fiecare om are una sau mai multe poveşti extraordinare de spus, că fiecare poveste e la fel de semnificativă, la importanţa pe care o au activitatea psihică, recunoaşterea publică şi stima de sine, pentru o bătrîneţe măcar decentă, dacă nu reuşită.

Există şi o altă dimensiune în preocupările voastre care încearcă recuperarea trecutului recent. „Capete înfierbîntate” e un spectacol despre mineriada din 13-15 iunie 1990, bazat pe documentare. Aţi trecut din zona subiectivă a poveştilor personale într-una obiectivă.

Într-un fel, documentarea e tot subiectivă pentru că e vorba despre interviuri cu martorii evenimentului şi fiecare are varianta lui. Pe parcursul spectacolului se vede că sînt contradicţii mari între poveşti. Cîţi oameni, atîtea păreri. Dar asta este şi una din mizele spectacolului. Dacă pui mai mulţi oameni să povestească un eveniment, fiecare va povesti din perspectiva lui, fiecare vede altceva, are ceva de ascuns sau ceva de demonstrat. E teza simplă că nu există un singur adevăr al istoriei. Mineriada poate fi povestită ca pogrom împotriva romilor, ca manipulare a populaţiei prin televiziune, ca instigarea unor categorii sociale împotriva altora, ca rebeliunea unor golani care nu ştiau ce vor sau ca o represiune neo-comunistă. Fiecare are altă părere, în funcţie de propria grilă de evaluare şi de propriile interese. Am făcut interviu cu o doamnă care s-a dus să le ofere mîncare minerilor. Ea a crezut, cum a crezut probabil majoritatea populaţiei României, că minerii vin în capitală să apere bucureştenii, iar cei care protestează împotriva regimului sînt antirevoluţionari şi anarhişti. În plus, locuia în centrul Bucureştiului şi era îngrozită de „mizeria şi gălăgia din piaţă”. Îmi pare rău că fragmentul ăsta nu a intrat în spectacol, dar l-am prezentat în sequel-ul „Capetele din spatele capetelor”. Cred că asta era perspectiva multor români în iunie 1990.

Dacă discuţi cu oameni din Valea Jiului (eu în această vară am fost deja a treia oară acolo, în documentare), înţelegi mult mai clar cum au fost folosiţi minerii, ca masă de manevră. Minerii au venit la Bucureşti hotărîţi să apere un regim care ulterior nu le-a oferit niciuna dintre îmbunătăţirile promise. Ei au fost înarmaţi, îmbătaţi, dirijaţi prin tot Bucureştiul şi asmuţiţi împotriva pretinşilor duşmani ai regimului – oameni cu barbă, cu ochelari, romi etc. Apoi, în anii '90, post-mineriade, s-a confecţionat imaginea asta, a minerului brută, beţiv, huligan. Acest stereotip, care nu are nicio legătură cu realitatea, a făcut foarte mult rău zonei. Minerii fac una dintre muncile cele mai grele, care şi-a mai pierdut din importanţă de cînd energia se obţine şi prin alte surse. Însă acum o sută sau chiar cincizeci de ani, viaţa şi evoluţia socială ar fi fost de neconceput fără cărbuni. Oamenii ăstia îşi riscă viaţa în fiecare zi, fiind conştienţi că s-ar putea să nu trăiască mai mult de 60 de ani, din cauza condiţiilor de muncă. 20 de ani din viaţă coboară zilnic sub pămînt unde timp de 6 ore muncesc în condiţii infernale să scoată cărbune. De aici apare şi potenţialul de revoltă şi de solidaritate pe care îl au minerii - faptul că lucrează toţi împreună în condiţii atât de dificile, că depind unii de alţii, dă o coeziune extraordinară grupului.

Ce aţi făcut în Valea Jiului?

Împreună cu Mihaela Michailov şi Vlad Petri am făcut o documentare pe două direcţii. O direcţie a fost viaţa minerilor post-închiderea minelor şi post-mineriade. A doua, în parteneriat cu casa memorială I.D.Sîrbu din Petrila, a fost un atelier cu copiii din cartier. Urmează să facem un spectacol de teatru legat de Valea Jiului, care să schimbe perspectiva asupra minerilor şi asupra zonei, pe care o avem noi aici, în Bucureşti. Ideal ar fi ca premiera să aibă loc la Petroşani şi apoi să putem juca în toate orăşelele miniere din Valea Jiului. Ar trebui să fie un spectacol bazat pe istoriile şi mărturiile locuitorilor din Vale, în care o parte dintre ei să participe cu feedback la procesul de construcţie a scenariului şi de elaborare a proiectului. Ideal, din punctul meu de vedere, ar fi ca spectacolul să fie parte dintr-un proiect mult mai amplu, care să includă şi fotografie (şi un atelier de documentare foto cu copii), un film documentar şi o expoziţie de artă plastică – minerii sînt reprezentaţi serios atît în realismul socialist, cît şi avangarda interbelică. Dar desigur, un astfel de proiect ar avea nevoie de o finanţare mult mai mare.

Cum faceţi rost de fonduri pentru aceste proiecte independente?

Depinde de la un proiect la altul. Proiectul „Construieşte-ţi comunitatea!” a fost finanţat prin AFCN, deci de stat. Am avut, de mai multe ori, parteneriate cu UNATC care a dat spaţii de repetiţii şi dotări tehnice. Pentru proiectul „Vîrsta4”, DASM – Direcţia de Ajutor Social şi Medical a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti este partener şi ne asigură diferite cheltuieli minime care ţin de consumabile. Pentru spectacolele de la Green Hours, teatrul asigură o sumă minimă pentru producţie. Pentru producţia de la „Capete înfierbîntate” am făcut rost de o sponsorizare privată.

De unde faceţi rost de bani pentru onorarii?

Păi ... nu prea facem. Nu prea am găsit variante pentru onorarii decente pentru proiecte independente, care să evite în acelaşi timp asocieri cu persoane sau instituţii private nedorite. Nişte sume (după părerea mea, mici) se pot obţine de la AFCN – Administraţia Fondului Cultural Naţional. Teatrul LUNI de la Green Hours oferă o contribuţie simbolică, dar utilă. Alte proiecte, cum este „Vîrsta4”, se bazează exclusiv pe voluntariat. Din experienţa mea de pînă acum, cu cît banii pentru un proiect sînt mai mulţi, cu atît libertatea de acţiune şi expresie este mai îngrădită de finanţator.

Foto: Vlad Petri

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.