Toți pentru „celeritate”, „celeritate” pentru toți

12 februarie 2018   Dileme on-line

Prima oară cînd am auzit de „celeritate”, aveam 23 de ani și eram proaspăt sublocotenent, repartizat la o unitate militară din Caransebeș. Făceam de serviciu pe unitate și am primit un fax în care se regăsea sintagma „luați măsurile ce se impun pentru rezolvarea cu celeritate a…”

Aproape am luat poziția de drepți cînd ochii mei s-au lovit uimiți de cuvîntul „celeritate”: în mijlocul acelei fraze, arăta ca un vlăstar al familiei Rothschild, la joben și frac, rătăcit în Ferentari. Impunea respect. Nu știam semnificația lui, drept care m-am uitat în dicționar și, cum bănuiam întrucîtva, am aflat că înseamnă „repeziciune”. Faxul se putea, deci, redacta și sub forma „luați măsurile ce se impun pentru rezolvarea rapidă a…”, mai ales că, în rest, conținutul abunda în sărăcăcioasa frazeologie birocratică.

Ulterior, am remarcat că acest cuvînt, oricît de bombastică ar fi fost rezonanța lui, era parte a unui construct stilistic frecvent utilizat în interiorul instituției militare. „Rezolvarea cu celeritate” a unei chestiuni sau alteia era o formulă sine qua non în elaborarea unui fax sau a unui ordin. Însă plăcerea de a placa limbajul cotidian cu expresii livrești, neologisme și cuvinte străine la modă are rădăcini adînci. Și, să stăm liniștiți, nu aparține numai românilor.

Proust spune despre doamna Swann că, de cînd își deschisese salon (evident, nu de coafură și manichiură, cum obișnuiesc demimondenele din ziua de azi), reuniunile organizate la ea acasă purtau numele de „meetings”, referirile la Crăciun se făceau prin englezescul „Christmas”, prînzul devenise „lunch”, creionul – „pencil”, sfîrșitul săptămînii – „weekend” etc. Asta, deși nu cu mult mai devreme, în epoca lui Alecsandri, „furculision”-ul și „fripturision”-ul lui Guliță stîrneau entuziasmul coanei Chiriță, iar franceza domnea confortabil în limbajul oficial al diplomației de mai bine de două secole (ambasadorii prusieni chiar redactau în franceză rapoartele către rege, pînă ce Bismarck a fost numit prim-ministru al Prusiei în 1862 și a pus capăt situației, pe care o socotea ridicolă).

Ridicolă sau nu, cauza e mult mai profundă și ține de universalitatea formelor pe care o națiune le impune în timpul exercitării hegemoniei sale. Fiecare putere dominantă își impune propria limbă nu doar în cadrul întîlnirilor la nivel înalt, dar ea ajunge să se instaleze comod în vorbirea curentă a cetățenilor altor state, aflate pe orbita ei de influență, laolaltă cu conceptele, stilul de viață și  viziunea asupra lumii. Englezismele actuale sînt consecința supremației incontestabile a Statelor Unite ale Americii, la fel cum franțuzismele din trecut erau efectul atracției irezistibile a culturii și civilizației franceze.

Totuși, de ce le folosim cu atîta plăcere? Un motiv e snobismul, neîndoielnic.

În perioada facultății, aveam un ofițer care, dimineața, la fiecare raport al companiei, ne comunica activitățile și ordinele comandantului avînd grijă să presare, printre ele, expresii și cuvinte care îi gîdilau mult cerul gurii. La fel se întîmpla cînd mergeam să-i comunicăm o problemă personală. Într-o perioadă, expresia lui favorită ajunsese „furcile caudine”. Vorbea ce vorbea și, bum, ne trîntea niște „furci caudine” prin care noi, studenții, trebuia să trecem. Erau multe: ale tranziției, ale mentalității civile, ale perioadei de sesiune, ale regulamentelor militare… Apoi, dar nu neapărat în această ordine, a trecut la „grad de ignominie”, „raport de complementaritate”, „gentlemen’s agreement”, „disonanță cognitivă”, „milestone”, „emulație”, „scolastic”, „skills”, „ubicuu”, „open mind”. Cînd era în vervă, le împacheta în combinații de cîte două-trei la un recital… N-avea de ales. Pur și simplu, i se înmuia glasul le pronunța. Ca un îndrăgostit rostind patetic numele iubitei.

Pe de altă parte, chiar dacă îi plăcea să se audă vorbind, o făcea pentru sine, extazul resimțit era consumat în interior, există şi alții, mai abili, care le rostesc cu scopul de a crea un fel de separare de castă între cei inițiați (adică ei) și neofiți (care asistă din poziția de excluși la discuții de nișă al căror sens îl discern doar parțial). În această categorie intră cei care, la o întîlnire colocvială, fac apel, deliberat și în mod excesiv, la terminologia specifică dintr-un domeniu cu care restul sînt nefamiliarizați. Sau cei care întrebuințează cuvinte alambicate și englezisme de mare impact pe care le tot repetă în vederea obținerii unui efect de scenă și a confirmării unui statut în cadrul grupului. Pentru aceste persoane, cărora le crește admirația de sine cu fiecare expresie modernă, întortocheată și/sau greu de descifrat pe care o rostesc, sensul cuvintelor e mai puțin important decît reacția, în rîndul auditoriului, pe care o stîrnește pronunțarea lor.

Iar eu, doamnelor și domnilor, tocmai despre unul din pericolele nebănuite la care poate conduce o asemenea tendință vreau să trag alarma mai departe. Acum ceva ani, în biroul meu a apărut un nou coleg. Săritor, de bun simţ, cuminte. Deloc băiat rău. Dar îi plăcea socializarea. Or, eu sînt mai sălbatic la capitolul ăsta. Iubesc oamenii care mă lasă-n pace. Şi el făcea asta, e drept. Dimineața, la prima oră. Atunci muncea pe rupte. Problema apărea la prima pauză, în jur de zece şi jumătate. Înnebunea dacă nu deschidea pliscul să trăncăne. Nu mă deranja dacă ar fi făcut-o cu el însuşi, dar lui îi făcea plăcere să discute cu mine. Aşa că se pornea. Orice subiect era bun. Era vremea urâtă afară? Începea:

— A venit toamna. Pfff, ce-o să-i mai toarne! Dar să vezi la iarnă, când o să ningă şi-o să fie zloată. Am fost anul trecut, în decembrie, la ţară şi m-a rugat un vecin să taie porcul…

Întrucât pauza nu ţinea mai mult de cinci minute şi, din conștiinciozitate, voia să se întoarcă la treabă, făcea un efort şi, de dragul meu, își vedea de lucru străduindu-se, în același timp, să încheie întîmplarea cu porcul. Dacă încercam să-l întrerup, pomenind de o melodie ce se auzea la radio – dîndu-i de înţeles că vreau să o ascult –, îmi dădea dreptate:

— Aşa e, zicea, şi mie îmi place. Dar ştii ce melodie ascult eu cel mai mult? Aia de o dădea frecvent pe Radio 21, cum se numeşte, o cîntă ăla care e în formaţia aia… zi să-i zic… a avut şi anul trecut o melodie… cum se numeşte, mă… e cu unul de cîntă într-un taxi, el e beat şi afară-i noapte…

N-aveam scăpare. Trebuia să conversez.

— E român tipul? întrebam.

— Da, mă, a fost şi anul trecut în topuri…

Într-un final, aflam că era vorba de melodia lui What’s Up, „Taxi”.

Uita a să-mi povestească întîmplarea cu porcul şi-mi zicea de melodie. Cum a dat de cîntec la botezul unei nepoate de-a lu’ cumnată-sa şi cum a văzut acasă la ea nişte lustre luate din Ikea, pe care şi le-a cumpărat şi el. Doar că ale lui au fost roşii, nu galbene, cum le avea cumnată-sa. Apoi, meticulos, revenea la melodie şi-mi explica de ce lui nu-i place What’s Up, deşi melodia aia-i mişto, dar el ascultă mai mult rock.

— Ştii rock-ul ăla de pe vremuri, cum nu se mai face acum…

Și își făcea intrarea pe bulevardul unde Deep Purple, ZZ Top, Black Sabbath și alții făcuseră istorie… Căutam o portiţă de scăpare şi, printre da-da-uri pe care i le repetam cu intermitenţă, să nu creadă că vorbeşte la pereţi, îi dădeam de înţeles că am mult de lucru şi s-ar putea să termin la sfîrşitul vieții, dacă mă mai ține de vorbă.

— Ha, mie-mi spui, mă liniştea el amabil, să vezi cu ce m-au încărcat pe mine. Şi-mi explica în detaliu ce avea de făcut în acea săptămînă. Dar asta nu e nimic faţă de cum era înainte, cînd lucram în partea cealaltă. Acolo eram singur şi duceam prin cumul şi alte chestii. Iar nevastă-mea, nu ştiu dacă ţi-am spus, lucrează la bancă, aaaa, ţi-am mai spus… bun… păi, tu crezi că la privat e mai uşor? Aseară s-a-ntors nevastă-mea plină de nervi… Trebuia să vină acasă la 6 şi ştii la cît a venit?

– Îhî.

– Ia zi, la cât?

– Nu ştiu.

– Ghiceşte!

Ziceam la nimereală o oră.

– 11 noaptea.

– A, nu, nici aşa. A venit la 9. Dar, ce, asta-i oră normală? Şi-aşa, cînd vine acasă la 7, zice bogdaproste.

Şi-ncepea să turuie despre cum e să lucrezi la privat, despre verişoară-sa care e contabilă la o firmă de IT, şi dă-i cu detalii despre patron, un italian şperţar care nu plăteşte taxele şi se dă la vară-sa, deşi e însurat… După o vreme, vocea lui se topea într-un zumzăit anemic în capul meu şi doar creierul, programat ca un roboţel, continua să scoată la intervale regulate cîte-un „Aha”, „Îhî”, „Aaa, da”, „Mie-mi spui”… Cînd nu mai rezistam, îi spuneam că mă duc la toaletă şi dispăream grăbit din încăpere. Înţelegea. Nici o problemă.

– Hai, du-te, îmi zicea. Să nu faci pe tine, glumea.

Bineînţeles că n-aveam ce căuta la toaletă. Frecam duda cîteva minute în alte birouri şi mă-ntorceam. La întoarcere, scotea ochii din calculator şi, cu zîmbetul satisfăcut al balaurului căruia i s-a întors prada de bunăvoie în bîrlog, continua discuţia.

–Nu-ţi mai spun că nenorocitu’ de macaronar o plăteşte cu salariul minim şi-i dă restul banilor pe şestache, după care cotea spre evaziunea din economie, spre politicienii care jecmăneau patria, iar toate astea mi le turna în timp ce îşi vedea tacticos de treburi.

Numai eu nu mă puteam concentra.

Am făcut introducerea asta ca să vă faceţi o mică idee despre cum relaţionam la birou. În ziua de care voiam să vorbesc, pe la jumătatea săptămînii, ora 14 şi un pic, colegul meu vorbea, ca de obicei. Habar nu am despre ce. Bzzzz, bzzzzz, bzzzzzz… asta înregistrau urechile mele. În buna tradiţie împământenită între noi, un „Îhî” de confirmare sosea la fiecare minut. Deodată, mi s-a părut că bîzîitul devine mai dens ca de obicei. Am scos un „Aha” rapid, dar bîzîitul era şi mai insistent. Am ridicat ochii din laptop.

– Zi atunci ce-nseamnă! mă zoreşte el.

– Ce anume?

Mi-a spus din nou – că-mi mai zisese, se pare, o dată – cum că Pleşu, Patapievici şi Liiceanu au scris o carte, iar el a citit un interviu cu Patapievici şi a dat peste termenii ăştia, „delaţiune” şi „apoftegmă”, şi nu ştia ce înseamnă. I-am explicat ce-i aia „delaţiune”, dar la celălalt termen îmi dădea şi mie cu virgulă…

– Apo… ce? am întrebat.

– A-pof-teg-mă, a repetat el cuvîntul rar, despărţindu-l în silabe.

I-am cerut să-mi citească fraza cu pricina. A început: „Cînd ei reidentifică proprietatea privată drept sursă a răului, aceasta nu e doar o amintire istorică prostească a unor apoftegme rostite de radicali în secolul al XIX-lea.”

Nu pricepam cum a ajuns el să citească asemenea texte, că nu-s genul lui. Mă rog. Am căutat în dicţionar şi am găsit: „apoftegmă = formulare aforistică memorabilă; maximă, sentință, adagiu”.

I-am citit cu voce tare definiţia şi s-a calmat. Mai mult, până la sfîrşitul programului, nici nu a mai simţit nevoia să vorbească. Ceea ce-mi lasă puţin timp pentru reflecţie. „Apoftegmă”? m-am întrebat zăpăcit. Cine, în afară de Patapievici, o mai folosi termenul ăsta? Cîte persoane s-au mai lovit de el într-o conversaţie? OK, cuvîntul există, cum există „calofilie”, „ambitus”, „apotropaic” şi „crapulos”. Dar nu-l foloseşte nici naiba. Cînd vrei să explici ceva cu ajutorul lor, mai mult încurci lumea. Şi-atunci, de ce ai face-o?

Nu m-am lămurit.

Dar a venit a doua zi şi, spre surprinderea mea, am constatat că numărul utilizatorilor de „apoftegmă” a crescut în cantitate. Patapievici nu mai era singur. Colegul meu a început şi el a-l întrebuința.

Dimineaţă, când am intrat în birou, m-a şi luat:

– Cum ţi-a fost apoftegma?

– Nu-nţeleg, am zis.

– Te-ai distrat, ce-ai făcut ieri?

– A, a fost OK.

Peste alte cîteva minute:

– Ies afară, la o apoftegmă.

– Poftim?

– Mă duc să fumez.

Mai încolo:

– Cînd mergi la chioşc, ia-mi şi mie o apoftegmă la 2 litri! Plată, nu minerală!

Practic, totul a început să se reducă la „apoftegmă”. Toaleta era apoftegmă, serviciul era apoftegmă, cumpărăturile, benzina, sexul, ieşitul în parc cu ăla micul, evaziunea, corupţia, totul se transformase în apoftegmă. Inclusiv eu, în acea clipă, simțeam cum devin o apoftegmă. Dacă înnebunisem?

Nu, eram în regulă. Dar situaţia devenea tot mai critică. Şi mi-era dor de colegul meu dinainte. Nu-l mai recunoșteam. Patapievici îl transformase ireversibil. Într-o apoftegmă sadea. Iar eu eram pe cale să-i urmez.

De aceea, vă previn, dacă vă stă pe limbă să folosiți asemenea cuvinte, vă adresez rugămintea să luați măsurile ce se impun pentru găsirea cu celeritate a unui sinonim mai puțin pretențios, căci nu se știe în ce îi transformați pe cei din jur.

Vă apoftegmez din suflet!

Mai multe