Tonul vocii
Apărut în Dilema veche, nr. 100
Cea mai grea sarcină a cetăţeanului de rînd din zilele noastre este să hotărască ce ton să adopte cînd vorbeşte cu cei ce-i hotărăsc soarta. Era mai uşor pe vremuri cînd, teoretic, puteai să stai faţă în faţă cu Puterea. Pe atunci, vorbele erau însoţite de limbaj corporal şi cînd ajungeai la capătul cuvintelor cu vreun şef sau vreun birocrat, puteai pur şi simplu pune punct conversaţiei cu un pumn în nas. Nu are nici un rost să faci asta unei voci mecanice de pe robotul telefonic sau unei adrese de e-mail, pentru că nu ai putea decît fie să te răneşti singur, fie să-ţi strici propriile obiecte. Aş vrea să am o colecţie cu toate sudălmile rostite de oameni puşi on hold de roboţii telefonici ai corporaţiilor şi apoi să lansez un CD cu ele, disponibil gratis pentru toţi şefii de corporaţii şi tipii din Guvern. Să şi-l pună de Crăciun. Sau cînd vor ei. De Crăciun ar fi însă mai bine, cu familiile strînse în jurul bradului, castane puse la copt în jarul din şemineu şi apoi - bum! – „Sudălmi pe linia de aşteptare”, hitul Crăciunului 2005.
Oricum ar fi, să ne întoarcem la ton, în caz că cineva reuşeşte să prindă la telefon o fiinţă umană în direct. Pînă cînd se ajunge la înfăptuirea unui atare miracol contemporan, omului cu pricina îi vine deja să urle. Apoi, în funcţie de cît de civilizat, reţinut sau temător este, poate produce o varietate de tonuri, de la cel rezonabil la cel rugător sau ameninţător, toate fiind doar modulaţii ale urletului dintîi. Petiţionarul are şanse să obţină un grad modic de justiţie dacă reţine că 1) nimeni nu este cu adevărat neputincios pentru simplul motiv că oricine poate deveni nebun de legat şi 2) audienţa este prin ea însăşi o dovadă a faptului că ceva-ceva tot obţii. Cu aceste două principii în minte, omul îşi poate ajusta tonul vocii. Tonurile de succes, adică cele care produc rezultate, includ oarece seducţie, promisiunea a ceva bun pentru şef, un teanc de bănet, un flirt, o vacanţă moca, un sentiment de automulţumire post-întîlnire (pentru el, acela, împărţitorul de graţii). Cu alte cuvinte, dacă puneţi mîna pe un individ viu, fie la telefon, fie în carne şi oase, nu-i daţi drumul pînă cînd nu obţineţi ceea ce vreţi. Sînt mai tare ca Ann Landers.*
Evident, şansele de a apuca să vorbeşti cu cineva care chiar poate să-ţi rezolve problema sînt nule. Puterea a învăţat cea mai tare mişcare de kung-fu din toate timpurile: cum să te faci invizibil. Fă ca furia să se întoarcă asupra celui furios. Pune o distanţă oricît de mare între tine şi obiectul tiraniei tale impersonale şi spoliatoare. Puterea este peste tot şi nicăieri în acelaşi timp, dar voi, cei traşi pe sfoară, sînteţi într-un loc şi un timp anume, încă încercînd să scăpaţi de ceea ce v-a stîrnit nemulţumirea.
Limbile latine au reglementat relaţiile de putere utilizînd diferite forme pentru adresarea la persoana a doua. În spaniolă, există patru forme diferite, care implică diferite grade de respect. Astfel de formule de adresare servesc prin ele însele la moderarea relaţiilor şi previn urletul. Astfel de forme s-au dezvoltat, desigur, în vremurile în care oamenii aveau de a face cu alţi oameni, chiar dacă unii erau ţărani şi alţii stăteau pe tronuri.
Dar azi, „Să nu-mi vorbeşti mie pe tonul ăsta” sună aiurea, cu excepţia mediului familial, căci familiile sînt ultimele locuri în care oamenii se mai ciocnesc de oameni.
____________
* Ann Landers a fost, timp de zeci de ani, cea mai mare dătătoare de sfaturi din presa americană. Rubrica ei, intitulată „Dear Ann Landers”, era preluată de sute de ziare. Celelalte sute de ziare publicau o altă rubrică, „Dear Abby”. Abby şi Ann au fost în realitate gemene. Amîndouă au murit acum cîţiva ani, dar au intrat în istorie pentru sfaturile blînde şi înţelepte date în tot felul de situaţii existenţiale. Fiica lui „Dear Ann”, „Dear Prudence”, împleteşte tradiţia familiei cu tehnologiile moderne: ţine rubrica de sfaturi a publicaţiei online
Traducere de Ioana Avădani