Tinereţe fără bătrîneţe

„Ce frumos era la piatra neamţ/ Aerul tare ca vorbele într-un poem de geo bogza/ Şi munţii deranjaţi de ultima furtună/ Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor/ La trecătoarea de stînci colţuroase bratocea/ Unde ciobanul întîlnit se masturba în aer liber/ Şi cîinii de la stînă lingeau pe piatră sperma.// Era frumos ciobanul şi cît de feciorelnic/ Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor/ Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste/ Sămînţa, ca un scuipat, făcea pe stîncă: plici/ Cîinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie/ Nu rămînea nici o murdărie/ Şi totul era atît de frumos, atît de pur”.
 
Iată un poem aproape octogenar. A apărut în placheta lui Geo Bogza din 1933, Poemul Invectivă, pentru a fi reeditat (cu întregul ansamblu) după mai bine de cinci decenii, în 1986, într-o ediţie scoasă la Panciova, în Banatul sîrbesc. A fost reluat zece ani mai tîrziu, în volumul-dialog Eu sînt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Doina Turconi.

Întîmplarea face că am avut acces la ediţia de la Panciova, descoperită... exact la vîrsta potrivită în biblioteca lui Valeriu Cristea. Geo Bogza însuşi i-o oferise criticului, ca şi cum patriarhul literelor noastre din deceniile opt şi nouă ar fi vrut să-i reamintească de exhibiţiile şocante şi minunatele lui obrăznicii din tinereţe.
 
Era – şi rămîne – un contrast frapant între imaginea lui Bogza vîrstnic, ceremonios şi oracular, dominînd nu numai prin statură, ci şi prin verbul de ultraînţelept al Cetăţii adunările scriitoriceşti (ulterior, Octavian Paler va intra în rol) şi imaginea de scandalagiu a lui Bogza tînăr, dus la închisoare pentru „atentat la bunele moravuri”, în noiembrie 1932, şi pentru „pornografia” din Poemul Invectivă, în aprilie 1937.
 
După atîta vreme, întreaga plachetă este acum reeditată într-un volum ce se va şi difuza, antologic la propriu şi la figurat, prefaţat de Paul Cernat şi cu o cronologie plus referinţe de Teodora Dumitru. Abia cu această ediţie scoasă într-un tiraj de masă, în colecţia „Jurnalului Naţional”, se poate afirma că versurile de tinereţe ale lui Bogza ajung sub ochii (şi nu doar la urechile) publicului larg.

E o întrebare, pentru mine, dacă Poemul Invectivă le-a fost cunoscut poeţilor noştri de ultimă generaţie. Lui Marius Ianuş, de pildă, în al cărui Manifest anarhist şi alte fracturi (2000) se întreţineau relaţii sexuale neprotejate cu România: „Sînt atent cu tine, România,/ îţi introduc penisul meu lung şi negru/ în pîntec, România/ la sfîrşit o să ştii şi cîştigi, România?/ Ai învăţat să faci bani?/ Mai poţi să răspunzi, România?/ Preşedinţii sînt nişte cretini, România/ guvernul e o adunătură de cretini/ ei n-au dat niciodată bani unor cerşetori, România/ putem să trăim cu apă şi rădăcini, România/ putem să fugim în munţi,/ România/ numai că tu nu vrei// România!”. Sau Elenei Vlădăreanu, în ale cărei Fisuri (2003) statuia lui C.A. Rosetti oferea posibilitatea unei felaţii: „urcă-te pe statuia lui rosetti/ aşază-i cravata florile pe umăr/ suge-i sexul”.

Cum ar fi fost, oare, mai bine pentru cei doi poeţi din anii 2000? Să fi citit versurile din 1933 ale lui Bogza – sau să nu le fi citit? Prima şi cea mai sănătoasă reacţie ar fi să spunem că era preferabil să le cunoască.

Dacă eşti un ignorant voios ori ai informaţii lacunare asupra precedenţelor, rişti să faci în ochii celor avizaţi o figură nu prea onorabilă. Reeditezi, involuntar şi inconştient, ceea ce s-a mai scris; şi poate că mai bine. Eşti o copie a unui original de care n-ai habar. Lăsînd deoparte relevanţa artistică, tînărul Bogza te surclasează prin aceea că te devansează.

Şi totuşi, voi spune că pentru un tînăr şi radical poet al generaţiei 2000, orice nume ar purta el, numai bun să fie (Marius Ianuş şi Elena Vlădăreanu sînt printre cei mai buni), e preferabil ca lecţia practică de avangardism a lui Bogza să nu fi fost cunoscută pe latura aceasta sexualizantă şi scabroasă, naturalistă şi expresionistă din Poemul Invectivă. Căci un avangardist  e prin definiţie un artist ce se ridică împotriva canonului, establishment-ului, academismului, statuilor, muzeelor, istoriilor literare. Dacă e coerent în avangardismul său, el va nega şi istoricitatea. Un rebel care să citeze altfel decît în batjocură şi care să se refere la o tradiţie consacrată a rebeliunii, la care el se va adăuga cuminte? Să ne imaginăm că Marius Ianuş s-ar fi putut agăţa de pulpana Poemului Invectivă, resemnîndu-se să continue, în 2000, ceea ce făcuse Geo Bogza în 1933?

De altfel, Bogza ne arată indirect şi că proximitatea faţă de un mare poet poate fi strivitoare. Arghezianismul îmi pare uneori sufocant în placheta acesta atît de şocantă, acum, pentru marele public; şi ieşirea tînărului Bogza de sub influenţa volumului-capodoperă al lui Arghezi, Flori de mucigai (1931), s-a produs în Poemul Invectivă foarte greu şi numai pe anumite secvenţe.

Mai bine deci, pentru un avangardist pur şi dur, tinereţe fără bătrîneţe şi acte de rebeliune fără anxietatea influenţei.

Fotografie de Ion Cucu.