Țiganiada – Carul alegoric al rostirii

24 octombrie 2018   Dileme on-line

Însă tu bagă de samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțeleg ș'alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecînd. Cel înțelept va înțelege! (Ion Budai-Deleanu)

Fiind anul Centenarului, era de așteptat ca pe scenele și în piețele din România să se reverse creații  glorioase, pline de patos, era previzibil că țara va fi plină de busturi dezvelite, cu declamatorii de rigoare la pachet, în eternul nostru spirit funerar acoperit în straie de sărbătoare și confundînd, în ton cu traume încă neșterse, sentimentul patriotic cu manifestări patriotarde.

Mă întrebam dacă în hățișul acesta de evenimente consumatoare de bugete care ar fi putut marca autentic „borna fatidică” purtînd numărul 100, se va naște un spectacol care să vorbească cinstit despre esența noastră, un spectacol care să funcționeze ca un demers arheologic în ceea ce este propriu structurii noastre, care să pună în lumină acel spirit istoric specific unui loc în care identitatea s-a construit din purtători de sînge contradictoriu. Speram să reușim să depășim efectele mistifcărilor mitului florii Romei și al Lupului dacic sau, mai bine zis, manipulările realizate  prin intermediul unor mituri care, uneori, fac din noi copii adormiți de basme construite ca să ne ferească de întîlnirea cu ceea ce, istoric vorbind, sîntem de fapt.

Gestul artistic salvator a venit de la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Montarea Țiganiadei, cu un scenariu semnat de Cătălin Ștefănescu după Ion Budai-Deleanu este acel tip de punere în scenă care provoacă spectatorii să fie sinceri cu ei înșiși, să se întrebe asupra originii lor și să fie mai critici cu identitatea proprie. 

Țiganiada, așa cum o vede Alexandru Dabija, este un spectacol care poate fi citit pe multe paliere, dar mie cel mai clar plan mi s-a părut cel al rostirii autentice, al discursului purtător de adevăr. Poate părea forțat, dar în timpul spectacolului nu am putut să nu mă gîndesc la viziunile fenomenologice care fac distincția clară între rostire și vorbărie și care pun accentul asupra discursului autentic ca purtător de ființă, în chip originar. Scrisă acum mai bine de două secole, Țiganiada este un demers literar și filozofic care dă seama de avatarurile limbii române cele de pînă atunci și care le conținea în ea pe cele ce aveau să se manifeste în următoarele secole.

Rod al unor transformări conceptuale în cadrul Școlii Ardelene, Țiganiada este o epopee care funcționează pe principiile alegoriei. Sîntem în vremea lui Vlad Țepeș, care apelează la nevoi primare (precum foamea) pentru a-i atrage pe țigani de partea sa împotriva turcilor. În centrul operei stă povestea lui Parpanghel și a Romicăi, care deschide poarta alegoriilor, a lumii de aici mereu aflată la întretăierea dintre rai și iad. Căutarea Romicăi (răpită de diavoli) de către Parpanghel prilejuiește proliferarea unor strategii alegorice care pe de o parte, pun în lumină premisele funcționării a ceea ce avea să fie nația română, pe de altă parte permite, la nivel regizoral, jonglarea cu tipologiile care evidențiază anumite apucături cronice ale neamului nostru.

Scenariul lui Cătălin Ștefănescu are, pe lîngă funcția de a accentua valențele ludice ale textului, rolul de a crea un arc peste vremuri, de a anula prăpastia dintre secole și de a revela caracterul profetic al operei lui Ion Budai-Deleanu. Inserțiile contemporane nu afectează cu nimic substanța textului, limba română de azi se întîlnește și se armonizează cu limba română  de atunci, asupra căreia Ion Budai-Deleanu a intervenit cu un spirit inovator, adesea neglijat de-a lungul istoriei literaturii noastre.

Faptul că demersul recuperator vine din lumea teatrului e de maximă importanță, într-o vreme cînd rostirea autentică pare a cădea în uitare, atît pe scene cît și în afara lor. Poate părea straniu că, în cadrul montării semnate de Alexandru Dabija, nu există o coloană sonoră, că nu se aude nici o notă muzicală. De fapt, lipsa muzicii este un instrument în sine în spectacol, pentru că centrul de interes este reprezentat de cuvînt, de rostire, de funcția limbii în relație cu esența omului și a spiritului istoric care îl conține. Folosirea unui univers sonor altul decît cel emanat de rostirea cuvintelor ar fi fost în contradicție cu finalitatea demersului regizoral.

Actorii se adresează permanent publicului, spectatorii pot fi martorii trecerii prin fața lor a unui car alegoric de cuvinte și versuri care se aud din adîncurile a două veacuri, dar care poartă semințele unei stări de fapt care ne conține acum pe toți. Dincolo de acest exercițiu susținut de rostire a unei limbi a cărei articulare necesită săpături adînci în sens, e de la sine înțeles care este obiectivul lui Alexandru Dabija cu privire la arta actorului: întoarcerea eficientă la funcția cuvîntului în scenă, scoaterea sa din uitare și reșlefuirea instrumentelor rostirii.

 Ca regizor care pune în centrul muncii sale actorul și ființarea adevărată a acestuia în spațiul scenic, Alexandru Dabija încredințează fiecărui actor o partitură care să îi pună cît mai bine în lumină locul său în contextul spectacolului. De aceea am considerat că nominalizarea doar a unor actori ar fi echivalentă cu afirmația că în cadrul unul concert harpa e mai puțin importantă în raport cu violoncelul. Așadar, partiturile au mers spre:  Adriana Băilescu, Ruslan Bîrlea, Patricia Brad, Diana Buluga,  Ionuț Caras, Dan Chiorean, Adrian Cucu, Radu Dogaru, Cristian Grosu, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Silvius Iorga, Ioan Isaiu, Radu Lărgeanu, Miron Maxim,  Angelica Nicoară, Mihai-Florian Nițu, Dragoș Pop, Cristian Rigman, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce, Sînziana Tarța. (În această ordine alfabetică sînt trecuți actorii în distribuția afișată pe website-ul teatrului, fără a se preciza rolurile).

Țiganiada e un spectacol făcut cu măsură: gîndit cu măsură, jucat cu măsură, transmis cu măsură. Nici măcar faptul că Vlad Țepeș intră în scenă pe motocicletă nu pare străin de context. E o lume în cerc (evidențiată prin decorul semnat de Cristian Rusu) la propriu și la figurat, întocmai ca paradigmele noastre istorice care revin sub forme diferite.

La finalul spectacolului cînd este cerută o profeție despre români, o mînă invizibilă scrie pe fundal  Mene, Tekel, Upharsin, mesajul „picat din cer” la Ospățul lui Belșațar (capitolul 5 din Cartea lui Daniel), blasfemiatorul regent al Babilonului. Semnificația mesajului ascunde o profeție dură, care face referire la moartea lui Belșațar și la pierderea regatului în favoarea perșilor. 

Privind retrospectiv, putem constata că istoria noastră a cunoscut cîteva “ospețe ale lui Belșațar” și pierderea unor pămînturi cauzată de un prea mare conformism în raport cu direcția din care bătea vîntul dominant al istoriei.

Țiganiada de la Teatrul Național din Cluj-Napoca este un spectacol menit să ne pună pe gînduri cu privire la profilul nostru istoric, la modul în care ne-am poziționat de-a lungul timpului în raport cu cei care ne-au traversat sau cu care ne-am învecinat. Dar este și purtătorul unor valori neperisabile conținute mai ales la nivelul limbii române, probabil cel mai autentic sălaș pe care îl avem.

Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca

Ţiganiada

Scenariu de Cătălin Ștefănescu, după Ion Budai-Deleanu
Regia: Alexandru Dabija 
Decorul şi recuzita: Cristian Rusu
Costumele: Dragoș Buhagiar 
Asistent de regie: Diana Mititelu 
Asistent de costume: Gabriela Bădină 
Maestru de lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia:
În ordine alfabetică: Adriana Băilescu, Ruslan Bîrlea, Patricia Brad, Diana Buluga, Ionuț Caras, Dan Chiorean, Adrian Cucu, Radu Dogaru, Cristian Grosu, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Silvius Iorga, Ioan Isaiu, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Angelica Nicoară, Mihai-Florian Nițu, Dragoș Pop, Cristian Rigman, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce, Sînziana Tarța.

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Întîlnirilor Internaționale de la Cluj, ediția a VIII-a.

Gina Șerbănescu este critic de teatru.

Foto: Nicu Cherciu

Mai multe