TIFF 2011: ziua a opta (și un pic dintr-a noua)

Dragă L.,

Pic de somn. Parcă n-aș fi dormit niciodată. Aproape fiecare film are un început pîslos, confuz și lent în mintea mea. Replici banale, saluturi și exclamații se înregistrează cu întîrziere, de parcă aș fi în scena predicii din Life of Brian. Ce zice, ce zice? Lumea a început s-adoarmă la proiecții. Astăzi, cînd am revăzut În patru timpi, un domn a sforăit jumătate din film. Prima cafea a fost pe muzica lui Lou Reed, în Insomnia (niciodată nu mi s-a părut mai potrivit numele cafenelei) - îmi venea să mă întind pe dușumele și să nu mă mai dau dus de-acolo.

Ți-aș spune în detaliu cum și cît am rîs la Kill me, please (Olias Barco, Franța, Belgia, 2010).

Mai bine mergem împreună la el, aud că e posibil să fie distribuit în cinematografe. Comedie neagră sărită rău de pe șine. Nu-ți stric plăcerea defel dacă-ți spun că e despre "pacienții" unei clinici care oferă sinucideri asistate și care sfîrșesc, bieții, cu cîte un glonț în frunte. E reconfortant să vezi cum reușesc belgienii (specialiști, altminteri, în cinema absurdo-demento-suprarealist) să trateze un subiect grav cu găleți de umor. În alb-negru, cu scenariu alert și cu regie economicoasă: nici un cadru nu e irosit, nici un detaliu nu e anapoda.

Aș vrea să pot zice același lucru despre Maimuțe (Lisa Aschan, Suedia, 2011). Rulează în competiție, așa că dacă spun aici că m-am plictisit rău la el și dacă mă pomenesc că ia trofeul, m-am făcut de băcănie. Gazeta festivalului, AperiTIFF-ul, i-a zis cel mai bine: Black Swan călare. La propriu - protagonistele fac un sport ciudat, amestec de echitație și circ. Incertitudini adolescentine, olecuță de amor lesbi, o soră precoce care livrează poantele (unele sunt chiar bune). Cu alte cuvinte, cocktail de clișee. Ar fi trebuit să sforăi la el.

M-a trezit însă, ca o cafea intravenoasă, Copie conformă (Abbas Kiarostami, Franța, Italia, 2010). De la primul cadru, din primele secunde, te simți de parc-ai asista la intrarea într-o arenă uriașă a unui atlet genial: n-are nevoie să îți încordeze nici un mușchi, simpla lui prezență umple locul. Doi oameni într-o cafenea italienească: ea îi ascultă povestea, zîmbește complice, dar uite cum i se scurge o lacrimă pe obraz. Sînt împreună? Căsătoriți? One-night stand? Sau ritual de împerechere? Au pîrjolit totul ori se pregătesc pentru aventura vieții? N-o să știi niciodată: filmul schimbă macazul fără avertismente, de vreo cîteva ori. Ai impresia, de fiecare dată, că ți s-a rupt pămîntul sub picioare.

Kiarostami face cel mai grațios slalom printre teme mari: viața simplă vs. deliciile artelor, iubirea exaltată vs. cea domoală, minciuna frumoasă vs. adevărurile banale. Dar o face cu atîta meșteșug încît jumătate din sală, cel puțin, a rîs aproape fără oprire. E un film proaspăt și sclipitor, dar unul fără emfază. Iar imaginea, Doamne!, imaginea! Lasă peisajele italienești pe care multă lume le folosește, dar puțină lume le înțelege - îți trebuie un maestru ca niște chiparoși să devină personaje. Și să te ții încadraturi, decoruri, știința grație căreia un personaj e aproape în prim-plan iar celălalt îi dă replica în planul secund, într-o oglindă. Filmul mustește de erotism, dar nimeni nu se dezbracă. E infinit de tandru, dar te și trage de perciuni cînd și cînd. O minunăție care mi-aș fi dorit să fie în programul normal de cinematograf: după o țigară năucă de după, aș fi intrat înapoi la film.