Ticăloşia standardizată
Corporaţiile sînt maşini de curăţat umanitatea, care îşi devoră angajaţii precum Medeea copiii. Companii–aspirator, multinaţionalele acaparează omul pînă cînd îl reduc (sau îl ridică) la stadiul de robot. Bani contra timp, conştiinţă, suflet. Bani contra viaţă.
În piesa dramaturgului catalan Jordi Galcerán, Metoda Grönholm, montată de Theodor-Cristian Popescu la Teatrul Nottara sub titlul Metoda (în traducerea foarte bună a Luminiţei Voina-Răuţ), corporaţia este un Big Brother ai cărui participanţi se întrec în ticăloşie. Patru aspiranţi la o poziţie de top management sînt testaţi printr-o metodă neconvenţională. Lăsaţi singuri într-o sală de şedinţe, cei patru intră într-un joc grotesc pentru care primesc indicaţii „la plic”, dintr-un fişet care se deschide în perete. E limpede că sînt monitorizaţi şi că întregul sistem de testare e un reality show urmărit cu atenţie de o armată de psihologi, HR, manageri, care va decide cine este cîştigătorul, adică cel mai ticălos dintre ei. De aici începe măcelul. Probele la care sînt supuşi îi determină să se distrugă reciproc, dar niciodată ele nu sînt ce par a fi. Există mereu un substrat, rezultatele suferă răsturnări, fiecare gest e susceptibil de multiple interpretări şi candidaţii se trezesc singuri în faţa unui „duşman” nevăzut pe care nu ştiu cum să îl mulţumească. Detalii din viaţa personală, înspăimîntatoare prin caracterul lor intim, relevate sec de supraveghetorii nevăzuţi, devin arme letale pentru scoaterea din joc a contracandidaţilor. Bătălia pentru noua religie, „sfînta” corporaţie, presupune manipulare în cel mai înalt grad, panica evoluează în paranoia şi senzaţia de şoricel prins în cursă paralizează luptătorii. Cineva acolo sus te priveşte, dar asta nu înseamnă nici pe departe că te şi iubeşte. Ba dimpotrivă.
În pledoaria sa anticorporatistă, Jordi Galcerán evită căderea într-un discurs socialist, aşa cum mai păcătuieşte colegul său de idei Rodrigo Garcia, „părintele” anticonsumismului. Piesa a fost ecranizată de Marcelo Piñeyro (Metoda – Cînd HR-ul merge prea departe) în 2005. În film există un contrapunct, în timp ce candidaţii se luptă pentru un job corporatist, pe străzi are loc o manifestaţie violentă antiglobalizare. Interesant este că Piñeyro păstrează ca element comun al celor două acţiuni agresiunea, înăuntru, una psihologică, afară, cea fizică.
Regizorul Theodor - Cristian Popescu ar fi putut metaforiza întreaga situaţie, dar a optat pentru păstrarea cheii realiste ceea ce face povestea şi mai înfricoşătoare prin veridicitatea sa. De altfel, variante reduse, nu neapărat benigne ale acestui sistem de testare se regăsesc în marile companii, inclusiv la noi (tentaculele mioritice ale marilor corporaţii au şi ele demonii lor, chiar dacă originali ca şi democraţia autohtonă). Cei patru gladiatori corporatişti luptă pe viaţă şi pe moarte, la propriu, într-o arenă aseptică şi impersonală ca o sală de operaţii (în scenografia extrem de sugestivă a lui Ştefan Caragiu). Rolurile complexe, suculente sînt deocamdată insuficient asumate de actori şi par schematice, dar personajele s-ar putea credibiliza în timp, pe măsură ce interpreţii lor se vor relaxa.
Dezumanizarea n-are limite. Cînd cel mai lipsit de scrupule dintre candidaţi pare a cîştiga lupta, este respins pe motiv că nu e suficient de canalie. În multinaţionale, şi ticăloşia este standardizată.
Teatrul Nottara
Metoda (Metoda Grönholm)
de Jordi Galcerán
Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ
Distribuţia: Adrian Văncică, Alexandru Jitea, Gabriel Răuţă, Cerasela Iosifescu
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Ştefan Caragiu
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.
Foto: Ciprian Duică