Teatrul se naşte din minuni

Gesturile, mişcările independente de gîndire, cuvintele rostite şi curajul de a le da viaţă, în faţa oglinzii sau în văzul tuturor pot naşte într-un copil suflul necesar de a se recunoaşte într-o libertate continuă – productivă.

Minunea, copilul divin, imaginea unei invazii de vise care nu-i dau pace şi care-l provoacă, deseori, îl fac să renască ori de cîte ori îi este permis să creeze. Şi astfel, fiecare creaţie a sa este o parte a unui Teatru compus, a unei Lumi despre care oamenii mari rîd tîmp, în hohote sau de care le este teamă, fiindcă tot ceea ce pare ireal sau fantastic, se crede a fi un rău dat, un Mefisto al propriei imaginaţii.

În fiecare copil, Teatrul se naşte printr-un „character”. Acesta stă închis în el multă vreme, neavînd curajul de a ieşi la suprafaţă din motive absurde, gîndite de oamenii mari:  

● Copilul nu are voie să-şi imagineze decît ceea ce poate fi palpabil într-o realitate cît se poate de concretă, altfel o va lua pe căi greşite.

● Copilul nu are curajul de a-şi descoperi „character-ul” dinăuntrul său din simplul motiv neplauzibil: timiditatea.

● Copilul gîndeşte limitat, căci nu are o experienţă de viaţă, nu ştie el prea multe.

● Copilul din ziua de azi nu ştie ce înseamnă „joc” şi „joacă”.

Teatrul, însă, poate naşte rezolvări a căror competenţă e absolută. În teatru, Minunile se nasc ca o situaţie prin care cei prezenţi pot înţelege sensurile unei lumi imaginate din dorinţa de a trăi şi „altceva”, cît şi din necesitatea de a se evidenţia prin însăşi propriile lor trăiri. Niciodată teatrul nu-şi va imagina o anume Minune, ci invers. Căci de la o vîrstă fragedă, în interior, se naşte Teatrul – acea lume în care Minunea se regăseşte ori de cîte ori se rătăceşte. E ca un pansament al sufletului. Şi ca o eliberare a viselor.

Teatrul trăieşte prin copilărie. Mari actori ai scenei româneşti trăiesc cu convingerea că fiecare rol – character poate fi creat şi trăit numai începînd cu „a fi copil”, jucîndu-te astfel, oferindu-ţi libertatea necesară de a crede şi a face orice, oricînd, oriunde – lucruri care să formeze conceptualitatea scenică a ceea ce eşti şi vrei să fii, în faţa întregii lumi.

Despre asta este vorba: despre character-ul fiecăruia dintre noi, despre simpla evidenţiere a calităţilor şi a defectelor noastre, despre asta este vorba. Şi despre fragilitatea pe care fiecare tînăr-om o posedă, fragilitate a cărei esenţă reprezintă dorinţa împlinirii sufleteşti şi mentale a ceea ce vrei să fii cu adevărat, nu a ceea ce ţi se ordonă să fii, limitîndu-ţi visele transformate-n realitate. E derizoriu să crezi că un copil nu-şi cunoaşte propriile stări şi că încearcă să ajungă la un punct prin intermediul timidităţii. Orice copil, aflat la răspîntia drumurilor care duc către viitorul său luminos, transformă în el fiecare neplăcere sau nelinişte în gesturi, gînduri şi cuvinte. Acesta-i teatrul din care se nasc Minunile. Felul în care ele se autodepăşesc. Şi felul în care ele se trăiesc, indispensabile de retoricile întrebări adresate lor de către „cei ce ştiu totul şi nimic altceva”.

Să lăsăm Teatrul să crească în fiecare copil şi apoi să-l descoperim prin libertate, răbdare şi iubire. Să fim deschişi în faţa lui şi să le oferim această şansă Minunilor de a deveni un Teatru personal care, în viitor, poate răspîndi normalitatea şi starea de meditaţie necesară în rîndul oamenilor mari, în rîndul celor care nu cred încă, atît cît ar trebui, în Teatru şi în puterea lui de a se naşte din Minuni. E simplu. Şi cît se poate de normal. Numai că normalitatea devine din ce în ce mai absentă.

Dragoş N. Savu este specialist în comunicare teatrală.