„Ţară de rahat“

Prima dată am auzit expresia asta pe la sfîrşitul anilor ’80, în vremurile negre ale comunismului. Am reauzit-o de curînd, spusă cam pe acelaşi ton obidit, de nişte oameni tineri, care erau copii sau nu se născuseră încă în anii ’80. Şi am avut senzaţia că, timp de cîteva decenii, am trăit degeaba.

În anii ’80, mi se părea că are sens. “România” însemna, de fapt, sistemul comunist, cu toate ale sale: partidul, Ceauşescu, cultul personalităţii, lipsurile de tot felul, viaţa amărîtă şi închisă. O rostea des un amic care avea nişte rude în America, îi părea rău  că nu fugise şi el şi spunea în gura mare că s-a săturat să trăiască în România, l-au chemat o dată şi la securitate, era chiar în 1989, şi i-au atras atenţia să fie atent ce vorbeşte, iar el a răspuns că vorbeşte ce vrea, că în Constituţie scrie că sîntem o ţară liberă. Securistul l-a luat amical („hai, dom’le, de ce vreţi să ne creaţi probleme?”), l-a mai ţinut de vorbă, i-a propus să colaboreze şi amicul a refuzat. Şi a ţinut-o una şi bună cu “ţară de rahat” şi spunea că dacă ar trăi într-o ţară liberă ar face afaceri şi s-ar îmbogăţi. După 1990, s-a bucurat de libertate, i-a dat cu sîc securistului, n-a făcut afaceri şi nu s-a îmbogăţit. E pensionar şi din cînd în cînd mai zice că a avut ghinion, şi-a trăit mai mult de jumătate din viaţă în comunism, cînd a venit libertatea era prea bătrîn s-o ia de la capăt. Ţară de rahat.

Am auzit apoi de multe ori expresia asta prin agitaţii ani ’90, cînd societatea românească era grăbită să se bucure de libertăţile şi drepturile cîştigate, dar realitatea era cu mult în urma dorinţelor şi aspiraţiilor. Un alt amic, de-o vîrstă cu mine, care terminase facultatea prin ’85 şi lucrase în industria socialistă muribundă, era chitit să plece din “România asta de rahat” de cînd îşi încheiase studiile, dar nu reuşise pînă în 1989. Zicea tot timpul că un inginer ca el (era bun, într-devăr) trăieşte bine în Occident, îşi poate face o carieră şi o viaţă, pe cînd în “ţara asta de rahat” nu se poate face nimic. A plecat din ţară prin ’92, şi-a făcut o carieră pe unde a ajuns, trăieşte bine. Din cînd în cînd îmi scria că-i e dor de-acasă (cu lungi şi nostalgice descrieri ale locurilor, ale anilor de liceu şi facultate etc.) şi că, aşa “de rahat” cum e, ţara asta totuşi merită o soartă mai bună. Mi-a scris o dată, prin 2000, să-i fac rost de filmul Dacii şi să i-l trimit pe un CD, devenise pasionat de istorie şi era convins că “răul” acestei ţărişoare începuse de atunci, de cînd romanii îi cuceriseră pe daci, şi construia o teorie conform căreia şi-acum se întîmpla cam acelaşi lucru cu aderarea României la UE, era o nouă “colonizare” a României. Mi-a mai scris cîteva mesaje în care îmi spunea că îi pare rău că nu prea îi învăţase pe copiii săi despre istoria şi cultura României (era căsătorit cu o româncă pe care o cunoscuse acolo şi aşa hotărîseră, să nu vorbească în casă româneşte, ca să-i ajute pe copii să se integreze mai bine în societatea de adopţie), acum copiii sînt mari şi îi reproşează asta. Şi că în general se simte trist, chiar dacă şi-a construit o carieră şi o viaţă decentă, şi că abia aşteaptă să vină în vacanţă în România să bem o bere. După care nu mi-a mai scris.

În ultima vreme, iar am auzit expresia asta, dar motivată altfel. Pentru că avem un guvern corupt şi o clasă politică de trei parale, pentru că sîntem ultima ţară din UE, pentru că la noi totul merge prost, că nu mai avem valori, că poporu’ înghite orice, votează aiurea şi cască gura la televizor, pentru că în general România sucks, sîntem cu zeci de ani în urma „lumii civilizate” şi n-o să recuperăm niciodată decalajul. “Ţară de rahat”. Am auzit formula asta de la oameni de 30-40 de ani sau chiar mai tineri, în general bine aşezaţi social (de fapt, cei care alcătuiesc noua clasă de mijloc).

Mi se pare ciudat – ca să nu zic mai mult – să regăsesc la ei această formulă spusă pe acelaşi ton un pic obidit şi un pic “de sus”, ca şi cum ar sugera că ţara nu e la înălţimea lor. Îi înţeleg pe amicii mei mai în vîrstă care au trăit frustrările comunismului. Dar nu înţeleg deloc tonul fatalist al unor oameni tineri, care trăiesc într-o ţară liberă şi care au şansa să-şi clădească societatea pe care o vor, aşa cum o vor. Şi nu înţeleg de unde pleacă sentimentul ăsta că “ţara” e ceva abstract, e un dat, e o fatalitate moştenită din moşi-strămoşi în formă fixă şi imuabilă, iar noi, cetăţenii, sîntem un fel de „victime” ale ţării. 

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.

Fotografie de Marius Georgescu