Suflet de mitingist

Articol apărut în DIlema, nr. 551, 24-30 oct. 2003, la tema "Festivaluri şi festivisme"

    Numiţi-mă cum vreţi, dar mie îmi plac festivalurile, mitingurile şi, în genere, orice eveniment care adună oamenii la un loc cu sau fără un motiv anume. Îmi amintesc că, pe vremea lui Ceauşescu, am văzut un copil care credea că a descoperit virtuţile degetului opozabil, ţinînd un placaj deasupra capului şi urlînd în jurul mesei: "Uila-bila-uila-ba! Uila-bila-uila-ba!". Copilul nu deţinea încă un vocabular de bază prin care să dea grai simţămintelor sale patriotice, dar învăţase să improvizeze de la mitingurile televizate, intuise cumva că a fost născut pentru a scanda. În copilărie, nici eu nu am fost departe de asemenea manifestări.

    La un 23 August, am interpretat nu'ş'ce scheci (ceva cu "Ia fotbalu-i un suhat, / Mai mult lung decît în lat, / Fără scai şi fără spini, / De vreo cincizeci de prăjini...), în faţa unui puhoi de oameni, toţi cu cîte o bere în mînă. Am avut un succes răsunător. Vreme de vreo lună, oamenii din sat mă opreau pe drum şi mă rugau să mai recit o dată. Ba chiar îmi amintesc cum un electrician l-a şantajat pe tata că nu-i repară contorul, dacă nu-i interpretez scheciul. Cum să nu-mi placă festivalurile?!

    De ziua Soldatului Necunoscut, pe drumul de la şcoală la cimitir, am bătut un pionier fruntaş şi i-am furat trompeta. M-am încadrat în formaţie din mers şi am suflat în trompetă pînă să-mi pocnească fălcile, într-o veselie, cu un zel care l-ar fi făcut mîndru şi pe Soldatul Necunoscut (dacă nu s-o fi răsucit, sărmanul, în mormînt).

    Din nefericire, într-o primă fază, am ratat Revoluţia. Eram în vacanţă, la ţară şi - în afara unui profesor de istorie care a urlat pe stradă singur, o noapte întreagă - nimeni nu şi-a manifestat dorinţa de a se dezlipi din faţa televizorului. M-am revanşat la întoarcerea în liceu, cînd fără vreun obiectiv precis ne-am adunat ca oameni liberi pe terenul de sport, scandînd "Jos!" cineva, nu contează cine. Doamna directoare ne-a îndemnat la calm şi ne-a rugat să ne formulăm concret doleanţele. Fără să bag de seamă, m-am trezit cu un microfon în mînă şi n-am putut spune altceva decît că mie nu-mi place profa de mate. "Jos profa de mate!", au zbierat colegii. Profa de mate a venit la oră fără catalog, a zîmbit pentru prima dată în cei doi ani de cînd o cunoşteam şi ne-a spus: "De azi înainte nu o să mai faceţi matematica cu mine."

    În următorii doi ani de liceu, am prins un cutremur straşnic şi replica sa. La cutremurul de ziuă a mai fost cum a fost, la replica de noapte am ieşit pe stradă şi m-am înfrăţit cu tot felul de necunoscuţi care mi-au povestit pînă în zori drama bibelourilor sparte. La capitolul cataclisme naturale, care fac să vibreze mulţimea, am mai prins o inundaţie undeva în Munţii Vrancei, într-un sat de pe malul Milcovului. Am ieşit cu lumea "la inundaţie", filosofînd de pe un pod cum se poate duce naibii ce-ai agonisit vreme de-o viaţă. Am asistat cu toţii la chinurile unui cîine prins de vîrtej, pe care, cum spunea o ţărancă, "Nici Dumnezeu nu-l mai scapă!". S-ar putea ca vorbele femeii să fi stîrnit orgoliul lui Dumnezeu, căci, sub privirile noastre uimite, înotînd voiniceşte, cîinele a ieşit la mal, asigurînd un spectacol cu happy-end.

Ca student, am participat la o grevă spontană care a durat mai mult de două săptămîni. Am fost martor la naşterea sa, pornind de la cîteva cartonaşe aduse în mapă de un coleg. Le-a scos, a scris pe ele "GREVĂ GENERALĂ" şi s-a aşezat în faţa Universităţii din Iaşi. În cinci minute s-au adunat vreo cincizeci de studenţi, în jumătate de oră a apărut presa, în două zile vreo cîteva mii de participanţi au mărşăluit prin oraş, blocînd circulaţia. Nici nu mai ştiu ce s-a solicitat sau dacă s-a şi rezolvat ceva în afară de o cuvîntare ţinută de primar. Mai importantă a fost solidaritatea. Şi tot solidari am fost la toate victoriile României de la Campionatul mondial de fotbal, urlînd prin centru, schimbînd scandările de la "Hagi! Hagi!" la "Eminescu! Eminescu!". Nu mai spun de puhoiul îngenuncheat în faţa Mitropoliei, convins că "Dumnezeu este român!". Adică am făcut show.

Cu ani în urmă, am urmărit de la fereastră atacul muncitorilor de la TEPRO asupra Prefecturii din Iaşi. Un spectacol pe cinste. Trupele speciale înconjuraseră clădirea, protestatarii adunau tăcuţi bolovani, în aşteptarea ordinului de atac. Pe no man's land-ul dintre cele două forţe, doi copii jucau tenis cu piciorul.

Vrem nu vrem, orice adunare oferă un show, care e cu atît mai interesant cu cît participi şi tu activ. Nu mai e nevoie să adaug că pe axa necesităţilor umane, nevoia de stimă în comunitatea din care faci parte ocupă un loc de frunte. Şi asta nu se întîmplă numai la români. Dacă militezi pentru salvarea balenelor sinucigaşe, pentru drepturile cîinilor boschetari, dacă întinzi plase pe marginea autostrăzilor ca să nu fie călcate nevinovatele broscuţe, dacă te legi cu cătuşe de o poartă de fotbal, ai impresia că te afli în treabă, că eşti urmărit în timp ce participi la o chestie măreaţă. Şi uite aşa ne dăm seama că avem nevoie de asemenea satisfacţii iluzorii. Aşa putem realiza cam ce semnificaţie are pentru noi cuvîntul "tragedie", atît de des invocat în presa din întreaga lume. Aşa putem vedea cam cîtă ipocrizie zace în fiecare dintre noi, în declaraţiile politicienilor, în ziua de doliu internaţional, în liniştea, aplauzele sau huiduielile stadioanelor care păstrează momente de reculegere, în reclamele la detergenţi, subtil strecurate printre imaginile, din diferite unghiuri, ale atacului terorist de la World Trade Center.

Cred că micile bucurii ale oamenilor se petrec mai bine în preajma celorlalţi. Şi mai cred că acestea sînt necesare. De aceea eu unul nu m-aş repezi, precum taurii de la Pamplona, asupra mulţimilor adunate ca să bea bere, să mănînce mici, să se bucure sau să se plîngă, să vadă miracolul artificiilor de la Sfînta Parascheva sau să-l serbeze pe Nicu de la PRO TV.