Strania poveste a apei care curge din clădiri
Sfîrșitul lunii iunie, 2017. E a cincea zi de caniculă, meteorologii au instituit cod portocaliu și o prietenă din Dakota de Nord vizitează Bucureștiul. Sînt prima ei interacțiune, așa că decid să-i arăt împrejurimile: de la Ateneul Român, ieșim pe strada Nicolae Golescu. În pași de turiști obosiți, tîrîndu-ne corpurile prin caniculă, ajungem pe C.A. Rosetti, traversăm Magheru și ne continuăm pelerinajul pe străduțele lăturalnice care înconjoară bulevardul ca o rețea. Trotuarele sînt înguste, oameni flancați de umbrele și pălării caraghioase trec pe lîngă noi, protejați cumva de soarele arzător. Îi fac prietenei mele americane un mic istoric al clădirilor, îi arăt și-i explic elementele arhitectonice, o trec prin istorie, artă – atît cît mă pricep, dar ea pare să fie preocupată mai degrabă de cît de înghesuit e Bucureștiul și de motivele pentru care curge apă din clădiri. Da, efectiv: de ce curge apă din clădirile din București, în mijlocul unei veri toride?
Orașele europene sînt toate înghesuite, remarcă ea ulterior. Și totuși, nu și-a putut da un răspuns la cea de-a doua întrebare. Eu, pe de altă parte, m-am văzut pus în fața unei întrebări pe care nu mi-am pus-o niciodată. Și mi-am amintit brusc micile și marile băltoace de pe trotuare, zumzăitul robotic, în liniștea serii, al aparatelor de aer condiționat suspendate eroic pe blocuri; picăturile de apă fierbinți care cădeau inoportun pe fața mea asudată, pe ochelari, pe brațele arse de soare. M-am văzut pus deodată în fața unui adevăr pe care l-am acceptat tacit dintotdeauna. Culmea. Și m-am gîndit: probabilitatea ca o picătură de apă, care cade de la o înălțime de zece metri, să ajungă la sol e mică. Dar iată, se-ntîmplă.
Am rîs și i-am spus prietenei mele americane că apa nu curge din clădiri, ci din aparatele de aer condiționat— mai precis, din unitățile exterioare. S-a holbat la mine, m-am holbat înapoi. A rîs și ea, iar apoi și-a mutat privirea spre clădirile dimprejur. Fiecare fereastră era flancată de cîte un aparat cu pricina din care mai curgea și apă, iar unde nu vedeai unul, puteai zări oricînd o mînă din care tîșnea, soldățește, un muc de țigară sau o sticlă goală de plastic. Ferestrele și balcoanele erau un pericol real pentru trecătorii fără pălărie sau umbrelă, iar cutiile exterioare păreau cuiburi de viespi din care, din cînd în cînd, mai cădea cîte o viespe care te și înțepa sub forța gravitației. Uneori, chiar și așteptînd la semafor, la o distanță semnificativă de blocurile dimprejur, ne trezeam cu cîte o picătură de apă buclucașă purtată probabil de vînt sau de alte forțe inexplicabile.
Acum cîțiva ani, doamna Antofia— o vecină cu un balcon burdușit de plante și flori, a înțeles că apa eliminată de aparatele de aer condiționat nu ar trebui să cadă în capul trecătorilor. Așa că, de la etajul doi, a cerut tragerea unui furtun la capătul căruia a pus o sticlă discretă în care să se strîngă apa. A văzut și utilitatea ce-i drept: cu apa colectată, își uda plantele și florile. Între timp, doamna Antofia s-a stins, la fel și balconul ei impresionant care înfrumuseța blocul în paragină. În apartament, s-au mutat fiica ei cu soțul și cei trei copii; se pare că au schimbat și aparatul de aer condiționat pentru că a dispărut furtunașul. Acum, blocul are un alt izvor de apă cristalină care să binecuvînteze inoportun capetele trecătorilor înfierbîntați.
Din clădirile Bucureștiului nu cad doar cărămizi, țigle sau bucăți din tencuială, sticle de plastic ori mucuri de țigară, ci – iată, țîșnește și apa. Majoritatea unităților exterioare, montate pe fațada blocurilor la stradă, nu au o scurgere corespunzătoare. Vara trecută, cînd voiam să montez un aparat de aer condiționat acasă, l-am sunat pe administratorul blocului. „Din nou, unde vreți să-l montați în exterior?”, m-a întrebat el, suferind parcă de amnezie temporară. „Păi, pe peretele meu”, am răspuns eu. „Și-atunci care e problema?” „Poate trebuie autorizație, mă gîndeam și la plafonul de zgomot admis de legislația mediului”, am zis eu, pe-un ton didactic. „Haideți, dom’ne, că nu trebuie nimic.”
Laurenţiu Ion este specialist în comunicare şi scriitor.
Foto: flickr