Strada Sfinţilor nr. 8
(Apărut în Dilema veche, nr. 535, 4-10 iul. 2003, la tema "Boemii")
Anul 1968, anul stabilirii mele în Bucureşti, văzut cu ochii lacomi ai propriei tinereţi creatoare, era unul fabulos, populat cu subsoluri şi mansarde în care figuri legendare ale boemei literare aveau curajul de a-şi împlini destinul. Îmbătaţi şi alintaţi de o sărăcie pe care parcă şi-ar fi dorit-o, nestatornici şi păcătoşi, revoltaţi şi histrionici, mulţumiţi cu propriile nemulţumiri, inapţi să-şi potolească revoltele interioare cu o viaţă fadă, mîncau pe apucate, îndurau arşiţa şi frigul, îşi părăseau de multe ori slujbele şi familiile, erau cei ce provocau lungile libaţii presărate cu explozii de inteligenţă, umor şi bîrfă cu iz balcanic. Reacţionau vehement cînd intimitatea le era agresată.
Unii veniţi din proletcultism, incurabili boemi, cu vocaţia "nesiguranţei zilei de mîine", îşi prelungeau firesc, ca pe o trenă care nu se mai termină, aceeaşi existenţă şi în anii de dezgheţ cultural.
Generaţia mea, cum e şi firesc printre istorii seducătoare, apocrife sau autentice, avea boemii ei superbi pentru care literatura conta infinit mai mult decît orice confort material şi social. Închid puţin ochii şi am imagini pe care trecerea timpului nu le poate şterge: O scară îngustă şi întortocheată care duce în final la o cămăruţă cît o cutie de chibrituri, undeva aproape de bulevardul pe atunci "6 Martie". Înăuntru Daniel Turcea, minunatul poet, admirabilul prieten, ros de sărăcie, dar năpădit de cărţi şi de iubire pentru tot ce merita atenţie. Apoi tot Daniel într-un subsol labirintic aproape de strada Maria Rosetti. Modest, uimitor de inteligent, asumîndu-şi pînă în clipa morţii, cu sfioşenie, pauperitatea şi încrederea în mîntuire. Îl revăd pe Virgil Mazilescu care locuia cu Ştefania într-o cameră minusculă, triunghiulară, în care, înafara unui pat şi a multor cărţi, drept piesă preţioasă de mobilier era un aparat de radio cu picup foarte mare, primit în dar de la Petre Stoica şi folosit de cîte ori era nevoie, drept masă sau scaun pentru un eventual musafir. Revăd de asemenea listele scrise îngrijit, cu numele celor cărora le datora bani, nopţile lungi în care incitat de discuţii, vin, controverse, recita pînă la saturaţie "ultimul Poem". Nici cînd s-a mutat într-un apartament decent din Drumul Taberei nu se schimbase. Era acelaşi minunat şi generos prieten, cu aceeaşi fire boemă. Un veşnic revoltat copilăros. Revăd încăperea (care fusese cîndva o prăvălie oarecare), de la parterul unui bloc vechi de pe Moşilor, în care locuiau Ştefan Agopian, proaspăt întors din armată, încercînd să reia cursurile Facultăţii de Chimie de unde fusese exmatriculat, împreună cu vîrstnicul său tată, făcător toată viaţa de conduri şi cizme pentru doamne. Suma alocată de tată, care nu ştiu cît înţelegea din faptul că fiul său scrisese pînă la 24 de ani cel puţin două cărţi foarte importante, era de cinci lei pe zi, pentru ţigări. În rest, cei doi împărţeau de minune, suportîndu-se reciproc, interiorul aproape sărac şi mîncarea pregătită, peste drum de ei, de două mătuşi inimoase şi iubitoare. Nici cînd s-a "îmburghezit" devenind "om aşezat la casa lui", Ştefan nu a uitat perioada în care, cu cei cinci lei pe zi, îmboldit de talentul lui extraordinar, îşi asumase condiţia de boem, trăind din "te miri ce" pentru a putea scrie, lucruri care i-au adus consacrarea de mai tîrziu. Revăd subsolul lui Mihai Elin, insuportabil de sărăcăcios; o cameră mizeră aproape de fosta Operetă. În mijlocul aşa-zisei camere, un reşou pe care într-o oală ciobită fierbea fasole (uscată). Printre aburii uşor maţi se puteau citi pe pereţi poeme scrise cu creionul, de Nichita Stănescu. Nu realizam sărăcia - o acceptam aproape instantaneu, ca pe un dat firesc al faptului că ne "apucasem" de literatură. Şi Mazilescu, şi Elin, şi Turcea debutaseră strălucit cu cărţi de poezie care pot fi citite şi astăzi, fără ca timpul să le fi putut "îngropa".
Îl revăd pe Grişa Gherghei desenîndu-i femeii iubite, de ziua ei, pe peretele camerei, un imens buchet de flori şi un tort. Puţinii bani cîştigaţi din scris sau luaţi cu împrumut de la Fondul Literar erau topiţi în cîteva ore de la luarea lor. O sete de risipă boemă, un talent al boemului de a-şi trăi clipa, făceau din însuşirea unor bani o nouă suferinţă, din uşurinţa cu care erau cheltuiţi. Îi revăd pe Pâcă, Pucă, Ahoe, Stelaru (îmbătrînit, aproape de moarte), unii uitaţi pe nedrept, cum ar fi prozatorul Ion Tudose Marin, Vasile Văduva, mort la numai treizeci şi trei de ani, Octavian Stoica, prozator mort acum cîţiva ani, Mihai Teclu, poet "dispărut" pe alte meleaguri, şi lista ar putea continua...
Unii s-au salvat cu îngăduinţa unor fiinţe care le-au putut reconstrui viaţa, apărîndu-i de abisala voluptate a autodistrugerii. Alţii au trecut în lumea umbrelor parcă numai pentru a-şi demonstra revolta. Nu am asociat niciodată boema cu mizeria fizică. Sărăcia, lipsa de confort nu trebuie să aibă consecinţe fiziologice, din punctul meu de vedere. Boema este un act asumat, atîta timp cît nu ştirbeşte nimic din demnitatea individului. Pentru mulţi artişti (precizez că am scris numai despre boema artistică) a fi liber, a nu avea complexe, a nu fi dual, a fi normal, este egal cu a fi boem. Autodistrugerea despre care am amintit vine odată cu timpul în care viaţa este confundată cu o continuă şi malefică sperietoare, de care trebuie să te aperi. Îmi dau seama, amintindu-i pe mulţi dintre cei care au populat boema literară din ultimii treizeci de ani, că erau oameni frumoşi, caractere puternice, scriitori excelenţi, prieteni de nădejde. Cei care folosesc apelativul "boem" ca pe o sfidare se află într-o mare confuzie. Cîte opere admirabile nu s-au scris despre artişti al căror destin a fost dus de o boemă autentică! Cîte opere nemuritoare au scris aceşti paria ai unor societăţi terne. Boemul este un luptător, un rezistent. Îl doboară numai propria acceptare a condiţiei de înfrînt. Pînă la acest punct este un artist care îşi apără crezul şi harul. Nu aş fi vorbit în acest context despre mine, dacă nu m-aş număra printre puţinele scriitoare din literatura română care, vreme de peste zece ani, a dus o existenţă boemă. Dacă nu era literatura, totul se putea transforma într-un coşmar absurd. Literatura a făcut suportabilă opţiunea de-a mă număra printre "stigmatizaţii" boemi. Deşi familia mi-a dat nu puţin şi m-a sprijinit cînd eram pe "buza prăpastiei", structura mea boemă a făcut să-mi încarc fiinţa cu o aparentă nepăsare în faţa existenţei. Umpleam pubele cu poezii la care renunţam foarte uşor, am locuit zece ani într-un subsol care multora li se părea sordid (strada Sfinţilor, nr. 8), mie părîndu-mi-se un paradis al libertăţii creatoare, nu ştiam niciodată ce voi mînca a doua zi, nici cu ce voi plăti micile dări ale camerei dreptunghiulare de opt metri pătraţi, gata să fiu evacuată de o administraţie inflexibilă la literatură, aproape batjocorită de privirile unor normali care probabil îşi fereau progeniturile de "asemenea specimene". Mă bucur că am rămas senină, că nu mi-a lipsit nimic ca să fiu fericită, că am citit imens, că nu am aplaudat pe stadioane arhipline imbecili dezaxaţi, că am tăcut cînd am vrut, că am vorbit cînd am vrut şi că, mai ales în acel spaţiu care şi astăzi mi se pare de o perfectă normalitate, am plîns, am rîs, am sperat, m-am temut, m-am privit într-o oglindă ciobită cu multă, multă seninătate. Nu am făcut rău, nu mi s-a făcut rău, decît poate ignorîndu-mi-se calitatea de BOEMĂ. Astăzi, ajunsă la vîrsta cînd ar trebui să-mi doresc vilă, secretară, o pajişte pe care să invit lumea bună, spun, cu mîna pe inimă, că mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat în perioada aceea de crîncenă boemă, că nu mi-am pierdut minţile şi că mi-am păstrat mulţi prieteni uluitori, unii, umbre de-acum.
Aş vrea, ca o încheiere a ceea ce am avut de apărat în ce mă priveşte, să evoc (din păcate, poate cam aleatoriu) boemii care s-au simţit bine şi foarte bine, în perioade smintite, în strada Sfinţilor numărul 8, acolo unde, dacă nu erai destul de abil ca să depăşeşti un culoar întunecat, riscai să te trezeşti cu şobolani în cap, căzuţi de pe ţevile groase, aducătoare de căldură: Valeriu Pantazi, elegantul poet (sufletul a sute de seri de poezie) ale cărui costume de haine şi cravate asortate făcea deliciul poeziilor momentului, Ion Papuc, cel "tobă de carte", venit să cucerească Bucureştiul, Constantin Duică, poet, dramaturg, debordînd de bunătate şi umor, Laurenţiu Cârstean, poet protejat de Mazilescu, Mazilescu însuşi, de zeci de ori, foarte, foarte mulţi pictori la fel de adevăraţi, Dan Laurenţiu, Romulus Guga, Daniel Turcea, Florica Mitroi (boemă prin definiţie), Nichita Stănescu, Agopian, Angela Marinescu, Matei Gavril (iertate-mi fie multe nume pe care ticăloasa memorie le-a uitat)...
Vreau să aduc de asemenea un omagiu special Marianei Marin, poetă remarcabilă, care nu s-a sfiit să facă din boemă o emblemă a vieţii ei. "Peştera", "Nestor", "Katanga" , "Podgoria", "Casa Scriitorilor", locuri în care boema bucureşteană şi-a sorbit la propriu şi la figurat sîngele creator.