Străbunicii mei

Antoaneta Tănăsescu (n. ianuarie 1941 - m. decembrie 2013)
 
În tinereţe, mă speria identificarea vieţii cu lista (de şcoli absolvite de funcţii, de cărţi , de dramatizări radiofonice, de studii şi articole...) Credeam apoi, fără prea multe argumente, că trecutul nu este singura explicaţie a zilei de azi. Şi, mai ales, că biografia nu justifică automat / integral bibliografia. În 2007, am aceleaşi păreri. Acum le numesc mai degrabă iluzii. Dar cînd a trebuit să aleg “My picture” pentru contul de Messenger, opţiunea a fost "Bibliotecarul" de Arcimboldo. În buletin mă numesc Tănăsescu - Zahia Antoaneta. Pe străbunicul meu îl chema Tănase Zahia.

Nu i-am cunoscut. Multă vreme le-am ştiut doar numele pe care îl silabiseam pe crucile din cimitir. Erau cruci deosebite nu pentru că ar fi fost mai mari decît cele din jur sau pentru că ar fi fost cioplite în marmură, ci pentru că se aflau într-un loc privilegiat faţă de toate celelalte: mai aproape de biserică decît de cimitir. Pentru că sînt ctitori, îmi şoptea bunica. Pentru că sînt cititori, colportam eu cu mîndrie cînd ajungeam la Bucureşti şi le spuneam colegelor de la primară ce am făcut în vacanţă. Ele aveau bunici funcţionari sau tîmplari, străbunicii mei erau, iată, ctitori şi, cum ştiam deja ce greu este atît să citeşti, cît, mai ales, să înţelegi, mă simţeam onorată să fiu urmaşa unor oameni cu o asemenea nobilă meserie. Apoi, i-am şi văzut.

Istoria începea să se limpezească, aşa încît casa noastră redevenea iar casă. Vremea în care ne înghesuiam toţi într-o singură cameră, lăsîndu-le pe celelalte să se numească fie şcoală, fie miliţie, fie dispensar, vremea, mai exact, vremurile acelea se retrăgeau spre trecut. Bunica, tata, mama dereticau de zor şi din pod erau aduse zilnic tot felul de obiecte care mai de care mai inutile. Inutile, dar frumoase. Le aşteptam cu emoţie, o emoţie zăgăzuită ani de zile, cînd accesul spre locul de sub acoperiş îmi fusese drastic interzis. Pentru că acolo sînt pitici care se sperie de oameni era explicaţia, singura explicaţie care mi se repeta. Acum, în sfîrşit, aflasem că podul era plin nu de pitici, era plin de rămăşiţele zilelor unei familii din care făceam parte. Farfurii disparate, un lampadar de o formă nemaivăzută, cu abajurul definitiv pierdut, acte de demult caligrafiate elegant în cerneluri de culori incredibile, linguriţe pentru îngheţată, fotografii înfăţişînd necunoscuţi onorabili din vechime, carafe pîntecoase, cu irizaţii uluitoare, rame de tablouri, tablouri chiar, cu scene istorice şi scene de vînătoare. În sfîrşit, cei doi străbunici, adică portretele lor. Doar bunica îi auzise vorbind. Nouă ne rămînea şansa de a ne uita la ei. Reveniseră printre oameni după ce multe decenii trăiseră printre pitici.

Îi privesc fără încetare căci acum se află chiar în camera mea. O stranie amnezie a decis să nu-mi mai pot aminti nici una dintre poveştile (legendele) susurate de bunica. Îi văd doar pe ei. De altfel, nu mai am nevoie de nimic. Sînt imaginea ideală, puternică şi convingătoare, a felului în care aş fi vrut să fiu în trecut şi a celei care aş vrea să fiu în viitor. Sînt frumoşi, demni şi hotărîţi. Nu par a se fi plecat în faţa nimănui. Gospodari neclintiţi în mica lor lume de dimensiunea micii lor proprietăţi. Au făcut ca biserica satului să fie pictată, iar pictorul i-a pictat şi pe ei. Pictorul Nicolae Zugravul. Străbunica poartă la gît patru galbeni de aur (doi mari şi doi mici), ia, ilicul şi fota au lucrături armonioase, iar fusta roşie plisată există încă în dulapul de lîngă masa pe care scriu aceste cuvinte. Srăbunicul se sprijină într-un baston lustruit, cămaşa de suc surtucul închis pînă la gît e de un alb ameţitor, la fel şi patalonii nu foarte strînşi pe picior.

Pe măsură ce anii trec semăn tot mai mult cu ei, iar în unele zile la gură, altădată la încruntătura privirii, nici fruntea nu trebuie lăsată la o parte, cît despre forma feţei ce să mai spun... Nu cred că aş mai putea trăi fără să îi văd, fără să mă vadă. Căci aşa stau lucrurile: ei mă privesc şi, din ochi, îmi îndrumă zilele. Sînt ceea ce vor ei să fiu. Din fericire. Sau, cel puţin, aşa sper.

din volumul colectiv caritabil Cartea cu bunici, Editura Humanitas, 2007.

Foto 1: Vasilica şi Gheorghe Tănăsescu (1911), bunici paterni ai Antoanetei Tănăsescu

Foto 2: Maria Balaşoiu-Dumitrescu (1930), bunica maternă a Antoanetei Tănăsescu