Știrile RFI România

11 martie 2015   Dileme on-line

Ministrul Culturii despre timbrul literar: „important e să câştige publicul”

Timbrul literar trebuie “să nu limiteze în nici un caz, ci să ajute lectura”, declară într-un interviu la RFI ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, în opinia căruia “este important să nu aibă nimeni de suferit”. El consideră că “important este să câştige publicul”.

Cum priveşte ministrul Culturii polemica privind timbrul literar? “E o iniţiativă în Parlament, e o dezbatere, ea a avut şi lucruri bune, orice dezbatere care aduce în prim-plan chestiunile culturale eu o salut şi mă bucur că şi media a fost mult mai atentă. Am văzut din nou intelectuali importanţi care au venit în confruntare. Sigur, am şi eu un punct de vedere. E o discuţie nuanţată. E o iniţiativă în Parlament, într-adevăr Guvernul nu a avut nici un fel de... să vedem cum se va concretiza. Ea a trecut tacit de Senat, a ajuns în Camera Deputaţilor, dezbaterea continuă şi vom vedea”, spune Ionuţ Vulpescu.

În opinia sa, “important ar fi ca această decizie să nu limiteze în nici un caz, ci să ajute lectura, e foarte important, e important să nu aibă nimeni de suferit”.

“Important este să câştige publicul. Discuţia a fost în jurul timbrului literar, nu al timbrului cultural, am văzut că pe celelalte zone lucrurile au fost mai paşnice şi nu au creat atâtea polemici”, conchide Ionuţ Vulpescu.

Asociaţia Editorilor din România a lansat o petiţie pe tema timbrului literar. Potrivit unui comunicat de presă, “în librăriile Cărtureşti, Diverta, Humanitas şi Nemira sunt puse la dispoziţia tuturor celor interesaţi tabele nominale în care cititorii pot atrage atenţia politicienilor că România este singura ţară din lume care are o taxă pentru lectură, care tratează cartea în acelaşi mod cu sticlele de alcool sau pachetele de ţigări”.

Ascultaţi interviul realizat de Luca Niculescu aici:

Educaţia religioasă în Marea Britanie - obligatorie

Educaţia religioasă reprezintă un subiect obligatoriu în şcolile finanţate de stat în Marea Britanie, iar predarea acestei discipline a fost reglementată prin lege încă din anul 1944. Predarea acestei materii, care se face de către profesori laici, a evoluat în timp pe măsura reducerii influenţei creştinismului, în special a celui de rit anglican.

Studiul acestei materii se bazează pe cunoaşterea religiilor în general şi a consecinţelor morale ce derivă din aceste religii.

Legea prevede că în predarea educaţiei religioase locul central trebuie să revină creştinismului. În afara predării educaţiei religioase, şcolile cu finanţare de stat au obligaţia de a organiza zilnic acţiuni de cult colectiv, cum ar fi o rugăciune la adunarea şcolii, în proporţie de 51% creştină, dar o asemenea cerinţă devine tot mai dificil de îndeplinit pe măsură ce proporţia elevilor ne-creştini creşte în anumite şcoli.

Curriculum-ul se stabileşte pe plan local, iar şcolile care aparţin de anumite culte au dreptul să prezinte materialul didactic prin prisma propriei concepţii religioase.

Părinţii au dreptul să-şi retragă copiii de la cursul de educaţie religioasă fără a oferi vreo justificare şi pot cere înscrierea elevului la un curs alternativ.

În Anglia şi Ţara Galilor din cele 20000 de şcoli primare şi secundare cu finanţare de stat circa 7000 (adică puţin peste o treime) sunt legate de un anumit cult religios, peste două treimi din acestea fiind anglicane, iar restul aproape toate catolice.

În afară de şcolile creştine statul mai sprijină financiar 42 de şcoli evreieşti, 12 musulmane, trei hinduse şi una de religie Sikh.

În şcolile particulare (numite în mod paradoxal “public schools”), care reprezintă circa 7% din total, nu există obligativitatea predării educaţiei religioase, dar şi aceste şcoli sunt supuse inspecţiei de stat în cazul predării acestei materii.

Citiţi continuarea

Învăţămîntul „faptelor religioase” în Franţa

Franţa e un caz aparte în sânul Uniunii europene în măsura în care nu există – cu excepţia regiunii Alsace-Moselle – cursuri de religie în şcolile publice. Biserica şi statul francez s-au despărţit prin lege încă din 1905. Asta nu înseamnă însă că “faptele religioase” nu sunt predate ici şi colo în diverse materii în anumite clase.

În urma atentatelor din 7 ianuarie, preşedintele François Hollande şi-a dorit ca o atenţie sporită să fie acordată în şcoli “faptelor religioase”. Incepând de anul viitor, în şcolile elementare şi în colegii programele vor fi deci revizuite pentru a lua în seamă acest punct de vedere. Trebuie totuşi notat că “faptele religioase” vor fi abordate dintr-un punct de vedere complet laic, laicitatea fiind unul dintre stâlpii, unul dintre principiile de bază ale democraţiei moderne franceze. Să nu uităm că in Franţa biserica şi statul sunt despărţite prin lege din 1905 adică de mai bine de un secol. Şcoala publică din Franţa – majoritară – s-a clădit tocmai pe această separare. Există totuşi elemente de cultură religioasă şi astăzi în programele şcolare dar profesorii sunt prea puţin formaţi pentru a le putea aborda cum trebuie. Subiectul este foarte sensibil întrucât laicii se tem de o revenire a cursurilor de religie în şcoli în timp de credincioşii se tem de o deformare a religiei lor de către statul laic.

Învăţământul “faptelor religioase” a fost fixat de Régis Debray. Imediat după atentatele anti-americane din 11 septembrie 2001 filosoful a redactat un lung raport pe care se mai bazează şi astăzi învăţământul “faptelor religioase”. Un învăţământ integrat din 2005 încoace în materii precum istoria, geografia, istoria artelor, franceza sau instrucţiunea civică. Obiectivul “nu este de a-l readuce pe Dumenzeu la şcoală ci mai degrabă de a decrispa, de a depasiona dezbaterea adică mai pe scurt de a banaliza subiectul fără a-i înlătura însă demnitatea intrinsecă”. Iată fundamentele acestui învăţământ care pleacă de la ipoteza că fără un minim de cultură religioasă, elevii nu pot nici să înţeleagă patrimoniul şi nici să decripteze actualitatea unei lumi tot mai globalizate.

Citiţi continuarea

"În capul lui Vladimir Putin" – o carte de succes

Pe fondul crizei din estul Ucrainei, dar şi al politicii anti-occidentale tot mai evidente dusǎ de Vladimir Putin, mulţi istorici şi politologi încearcǎ sǎ înteleagǎ personalitatea liderului de la Kremlin pentru a descifra intenţiile acestuia. Faptul cǎ Rusia se îndepǎrteazǎ astǎzi de Uniunea Europeanǎ, de valorile democraţiei şi ale statului de drept îşi gǎseşte, poate, nişte explicaţii şi în “rǎdǎcinile intelectuale” ale liderului rus. Aceasta este, în orice caz, pǎrerea lui Michel Eltchaninoff care a publicat în 2014 o carte intitulatǎ “In capul lui Vladimir Putin”.

Despre aceastǎ carte apǎrutǎ la editura Solin/Actes Sud se vorbeşte tot mai mult în Franţa iar autorul ei, filozof, specialist în Dostoievski, rusofon, acordǎ tot mai multe interviuri. Deja, titlul cǎrţii sunǎ ca o promisiune. E ca şi cum Michel Eltchaninoff i-ar invita pe cititori sǎ “intre” în capul liderului rus şi sǎ viziteze bine interiorul acestuia pentru a gǎsi acolo, în labirintul putinian, cheile marilor provocǎri geopolitice ale acestuia. Imposibil sǎ nu ne gîndim şi la filmul de mare succes “In pielea lui John Malkovich”, unde un personaj care are o viaţǎ ratatǎ descoperǎ o intrare secretǎ în mintea acestui mare actor, iar treptat tot mai multǎ lume este dispusǎ sǎ plǎteascǎ pentru a face o incursiune în intimitatea sa.

Sǎ cǎlǎtorim însǎ în capul lui Vladimir Putin pentru a vedea cine i l-a format. Michel Eltchaninoff, ghidul nostru, ne previne de la început cǎ Vladimir Putin nu este un mare intelectual. El a citit mai degrabǎ cǎrţi de istorie decît de filozofie. Iar înainte de a deveni şeful celei mai mari ţǎri din lume cel mai mult i-a plǎcut sportul, cu o slǎbiciune specialǎ pentru judo. Totuşi, patru par sǎ fie gînditorii care par sǎ-l fi influenţat, şi pe care Putin i-a citat destul de des. Primul se numeşte Ivan Ilîin, a fost un specialist în Hegel, expulzat din Rusia de Lenin în 1922, devenit apoi reprezentatul celei mai reacţionare facţiuni ai emigraţiei ruse din Occident, pe cît de anti-comunist pe atît de anti-liberal. Ivan Ilîin a utilizat formula “dictaturǎ democraticǎ” atît de dragǎ lui Putin. Un al doilea gînditor care l-a influenţat pe Putin este Constantin Leonţiev, care a trǎit între 1831 şi 1891, un critic vehement al Occidentului. Al treilea este Nicolas Danilevski (1822-1875), autorul unei celebre cǎrţi publicatǎ în 1871 în care el expune poziţii slavofile şi panslaviste. In sfirşit, al patrulea “guru” ideologic al lui Putin este Lev Gumilev (1912-1992), ideolog al “eurasismului”, adept al unei teorii în virtutea cǎreai popoarele au o biologie a lor şi o energie vitalǎ numitǎ “pasionaritate”.

Citiţi continuarea

Mai multe