Stilistica plagiatului
Cazul de plagiat făcut public în ultima vreme, cu textele puse la dispoziţia cititorilor pe site-ul ziarului Gândul, ne permite să confruntăm sistematic textul-sursă (Dumitru Diaconu, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate, All Beck, 1999) cu textul-ţintă (Victor Ponta, Curtea penală internaţională, teză de doctorat, 2003) şi să evaluăm tehnicile şi strategiile preluării masive de fraze şi paragrafe. Trebuie spus de la început că, în cazul dat, o măsură educativă sau reparatorie – obligaţia de a reface paginile scrise, punând între ghilimele secvenţele preluate, cu indicarea exactă a sursei –, ar produce un efect catastrofal: zecile de ghilimele nu ar transforma textul într-o lucrare ştiinţifică, ci într-o ciudăţenie, într-o succesiune de lungi citate preluate dintr-o singură sursă, întinse pe pagini în şir, cuprinzând mai multe paragrafe identice, juxtapuse fără comentariu, fără evaluare şi punere în ramă. Fiind vorba de o cât se poate de evidentă copiere, dovedită irevocabil de cantitatea de text succesiv identic (ba chiar şi de preluarea structurării capitolelor), se pune cel mult întrebarea ce anume diferă de la un text la celălalt şi cum se pot interpreta minimele deosebiri.
Uneori, elevii sau studenţii încearcă să copieze creator, acoperindu-şi urmele: segmentarea frazei, reducerea drastică a adjectivelor, înlocuirea prin sinonime sunt procedee care pot transforma un text până la a-l face greu de recunoscut. Nu pare să fie vorba de aşa ceva în cazul nostru, pentru că paragrafe întregi sunt lăsate ca atare, absolut identice, în succesiunea lor şi cu începutul (care atrage de obicei atenţia) foarte vizibil. Uşoarele modificări par a fi doar rezultatul unei revizii stilistice (imperfecte, mai ales în privinţa punctuaţiei). Aceasta s-ar fi putut petrece chiar în momentul redactării textului (într-o copiere „manuală”, cu cartea în faţă) sau ulterior (în cazul unei preluări mecanice, cu copy and paste). Ipoteza unei preluări manuale ar explica unele mici diferenţe prin dificultatea de a copia absolut exact un text; filologia se ocupă de multă vreme de stabilirea filiaţiilor textuale prin identificarea greşelilor tipice sau a modificărilor introduse de copist sub influenţa particularităţilor sale lingvistice.
În treacăt fie zis, nici textul-sursă nu respectă rigorile scrisului ştiinţific, stilul său fiind mai curând jurnalistic: conţine foarte multe informaţii fără a preciza de unde sunt preluate şi doar câteva citate – puse între ghilimele, e drept, dar fără indicarea exactă a sursei. Din loc în loc, textul ţintă încearcă să devină mai solemn-juridic, prin substituţii lexicale: prepoziţia pentru e înlocuită cu în vederea, în anexă cu în cadrul anexei, de cu de către, cum cauzal cu pentru că, evident cu în mod evident, pronumele ea cu aceasta. Exprimarea datelor e amplificată prin termenul generic: în 1928 devine în anul 1928, din 1949 – din anul 1949, la 1 septembrie – la data de 1 septembrie, la 16 noiembrie – la data de 16 noiembrie. Cele câteva substituţii sinonimice par să vizeze tot accentuarea stilului oficial şi reducerea colocvialităţii: a căpăta e înlocuit cu a dobândi, să se facă cu să se realizeze, hotărârile erau luate devine hotărârile erau adoptate, au trebuit 32 de zile – au fost necesare 32 de zile. Uneori, se schimbă şi timpurile verbului, prezentul fiind înlocuit cu trecutul, iar trecutul – cu un viitor narativ. „Oficializarea” stilului poate produce construcţii greoaie, cu greşeli de punctuaţie: de exemplu, secvenţa să declare că devine să declare faptul, că. De altfel, revizia e imperfectă, păstrându-se destule greşeli ale originalului: e preluat supărătorul şi parazitar („prin care sunt sancţionate faptele ilicite cele mai grave apreciate ca şi crime internaţionale”); în ciuda reducerii (binevenite) a posesivului săi, pleonastic în context, e păstrată o greşeală de ortografie: „acceptarea de către un stat de a remite pe proprii săi cetăţeni”. În procesul copierii se mai adaugă câteva elemente de legătură între fraze şi paragrafe: conectori – astfel, prin urmare – şi inserţii metalingvistice: aşa cum menţionam mai sus, aşa cum vom nota în continuare.
Pentru a înţelege mai bine operaţia de „transformare” (care elimină ipoteza/scuza că pasajul ar fi fost destinat punerii între ghilimele, dispărute în mod misterios), am notat în paranteze, în pasajul de mai jos, toate modificările: „Pe parcursul timpurilor [timpului], [se adaugă: aşa cum vom vedea] două mari probleme – evident [în mod evident], conexe – au condiţionat [vor condiţiona] evoluţia şi acceptarea justiţiei penale internaţionale: pe de o parte, necesitatea de a defini cu exactitate crimele internaţionale ce urmau a fi supuse jurisdicţiei Curţii, iar pe de altă parte, o corectă delimitare a prerogativelor statelor în această materie, de prerogativele pe care urma să le capete [dobândească] jurisdicţia penală internaţională. Ambele probleme au pricinuit [vor pricinui], desigur, vii dezbateri, exprimându-se puncte de vedere dintre cele mai contradictorii. Era necesar [Va fi necesar] să se stabilească, deci, cu exactitate, în mod preliminar, ce anume [anume dispare] fapte urmau să fie [vor fi] judecate de către un eventual tribunal internaţional, multă vreme această discuţie fiind subordonată distincţiei între infracţiunile «politice» şi infracţiunile de drept comun”.
Un alt citat poate ilustra raportul dintre minimele modificări (se adaugă 6 virgule) şi maxima fidelitate lirică: „Chiar dacă acest statut îşi are limitele sale, el fiind supus oricând unor serioase critici, totuşi un vis[,] de peste un secol[,] al justiţiei internaţionale[,] de creare a unei instanţe penale internaţionale permanente[,] devenea realitate: se înfiinţa în sfârşit la Roma[,] în pragul dintre milenii[,] o instanţă penală permanentă – Curtea Penală Internaţională”. După pagini de preluare, autorul textului-copie simte în sfârşit nevoia să se distanţeze de subiectivitatea textului-sursă, punând între ghilimele (desigur, fără indicarea sursei) interogaţia lirică din final: „Ora astrală a justiţiei universale. A bătut oare?”.
Poate cineva să creadă sincer că adăugarea unor virgule, câteva substituţii sinonimice şi câteva schimbări ale timpului verbelor ar face din aceste pagini o rescriere originală, şi nu un exemplu de plagiat? Chiar dacă practica copiatului, îndelung exersată în şcoală, ar duce la asemenea confuzii, rămâne valabil un principiu: atunci când cineva îşi asumă prin scris apartenenţa la o comunitate ştiinţifică, nu-i este îngăduit să ignore legile acesteia.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007), 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia "Viaţa cuvintelor", 2010).