Startul ratat al alegerilor europarlamentare
Oficial, campania electorală încă nu a început, dar partidele deja au călcat strîmb. La tradiţionalul furt al startului au participat toate partidele parlamentare prin bannerele care au umplut intersecţiile localităţilor. Curios însă, (aproape) toate par să fi avut acelaşi consilier electoral, care i-a sfătuit invariabil să bage România în banner.
„E timpul! România în primul rînd”, au strigat liberalii străpunşi de stringenţa ierarhizării. „Patrioţi în Europa. România merită mai mult!”, au exclamat şi pesediştii, trecînd consecvenţi de la „mîndria” din campania de acum patru ani, la „patriotismul” necesar azi. Respect cu haştag la ALDE: “România. Respectată în Europa #EURespectRomânia”. Ponta & co. nu au trebuit să se străduiască prea mult, aveau deja România în titlu: „Aşa e. Fii PRO România!”, au dat ei replica, la propriu, plasînd bannerul sub cel al PSD. În vreme ce mesajul USR-Plus e fără semn de exclamare, dar voluntar-involuntar tot românesc: „Vrem o Românie fără penali şi fără hoţie.” Mai departe, PMP e subtil; el vrea „Uniţi în Europa”, cu trimitere la marota politică a lui Traian Băsescu privind România şi Republica Moldova, care nu se vor uni de jure, dar de facto o vor face, ca membre UE. Singur UDMR nu are slogan cu România; dar lui (ei) îi putem acorda o înţelegătoare scutire.
După ce vezi toate bannerele, ai impresia că e momentul ca autorilor acestor mesaje să li se reamintească despre ce alegeri este vorba. Vor fi alegeri europarlamentare, ci nu româneşti (locale, legislative sau prezidenţiale). Este de înţeles pînă la un punct implicarea punctelor de interes locale, ele fiind cele care mobilizează mai bine electoratul. Aşa a fost şi în alte campanii pentru parlamentul european, în care Europa era lăsată deoparte şi se reglau conturi politice neaoşe. E de luat în calcul şi că o problemă românească e de fapt şi una europeană, din moment ce sîntem membri ai UE. Dar sloganurile acestor alegeri par să aibă un supliment. Bannerele frizează un mesaj concurenţial faţă de Europa; partidele par să dorească să cîştige voturi tocmai pe seama Europei, deşi sînt alegeri europarlamentare. „Europa să îşi vadă lungul nasului, România e în primul rînd. Om fi noi în UE, dar să nu fim trataţi de sus pentru că sîntem români şi merităm mai mult. Ştiţi ce? Ia să fim respectaţi de UE, e o onoare că participăm la alegerile lor.” Cam acestea sînt ideile din subsidiar. Alegeri europene cu ţîfna pusă pe Europa, delimitare semeaţă între „noi” şi „ei”. Ce am făcut însă ca să fim respectaţi în Europa e mai puţin clar. Ba chiar aş spune că olandezii, care s-au tot opus intrării României în Schengen pe motive de justiţie deficitară, nu au acum motive să ne aprecieze, ci din contră, să se întoarcă spre un vecin sau altul: „V-am spus noi?!” Şi atunci?
E drept, profilul, atitudinea sau chiar utilitatea Bruxelles-ului sînt puse în discuţie şi în campaniile electorale din alte ţări. Diferenţa e însă că în vreme ce în Germania sau Franţa respectul european e cerut de partidele extremiste, în România au făcut din el monedă partidele mari, guvernamentale şi parlamentare. Dacă nu aş cunoaşte felul superficial şi oportunist de a pune problema al partidelor politice din România, aş spune că e grav. Dar nu e chiar aşa, e doar o modă care trece. După ce ne vom fi aşezat mîndri reprezentanţii pe băncile parlamentului european, ne vom întoarce la oile noastre. Şi mulţi vor deveni, din candidaţi verzi, bruxelezi albaştri uşor superiori faţă de „politichia de pe Dîmboviţa”.
Şi am mai remarcat încă un pas strîmb. Nu modă, ci de-a dreptul tradiţie e practica transferului de credibilitate de la anemica breaslă jurnalistică la şi mai anemica breaslă politicianistă. S-au înscris iar jurnalişti pe liste, pe locuri eligibile. De exemplu, un „moderator” de la o „televiziune de ştiri” şi un „jurnalist de investigaţie” de la o altă „televiziune de ştiri”. Cum moderau şi cum investigau aceştia pînă mai ieri e greu de explicat electoratului lucid în condiţiile în care peste noapte aceştia pot schimba cu seninătate locurile în platou. Dar, cum spuneam, nu sînt ei primii, predecesorii cunoscuţi care îmi vin în minte acum fiind un Traian Ungureanu, un Robert Turcescu sau o Gabriela Firea. Constant, cu toţii şi-au adus şi îşi aduc mica lor contribuţie la drenarea credibilităţii jurnalismului din România, cîtă mai e, către zonele aride, sleite, compromise ale clasei politice, împinşi de motivaţii neclare, dar în general personale.
Însă nu pe jurnalişti i-aş învinovăţi în primul rînd. Ci pe partidele care procedează astfel. Ele par să creadă că e ca la fotbal, la transferuri: îl iau pe Mareş de la Irealitatea pe un salariu de cîteva mii de euro şi îl aduc înaintaş la ei, la FC Săgeata, să dea goluri electorale şi să aplaude tribunele. Dar din păcate, nu e ca la fotbal. Societatea funcţionează cu nişte structuri cu roluri bine definite. În cazul nostru, politicianul e cel ce ia decizii şi acţionează; e o rotiţă importantă în angrenaj. Jurnalistul interoghează decizia, verifică motivaţia ei, caută implicaţii la care politicianul poate nu s-a gîndit; e un alt tip de rotiţă, la fel de importantă. Rolurile sînt diferite, mentalităţile distincte, politicianul e constructiv, jurnalistul dubitativ. Iar cine face alba-neagra cu aceste vocaţii arată că nu înţelege principiile unei societăţi democratice în care presa îşi are locul ei ne-negociabil şi non-interschimbabil. Nu spun că România ar fi deja aşa ceva, dar dacă tot declarăm că într-acolo dorim să ne îndreptăm, de ce nu încercăm să ne comportăm ca atare? Şi dacă tot e campanie plină de respect, de ce nu am început prin a respecta presa?
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.