Stare de urgenţă
Roata se învîrte în continuare. Odată cu alegerile din 20 noiembrie, Spania este cea de a treia ţară a UE care îşi va schimba guvernul, toate în intervalul scurs de la începutul lunii. Şi a şasea, după Irlanda, Portugalia, Slovacia, Grecia şi Italia, al cărei executif se prăbuşeşte sau renunţă la mandat, luat de valul crizei.
Democraţie, tehnocraţie, popor, pieţe financiare... Aceşti termeni sînt reluaţi frecvent în ultimul timp pe tastatura comentatorilor. Felul în care Giorgios Papandreu şi Silvio Berlusconi au fost împinşi spre ieşire şi înlocuiţi cu experţi care corespund toţi aceluiaşi profil tipic – Lucas Papademos şi Mario Monti sînt economişti, au ocupat poziţii înalte în cadrul UE şi au lucrat pentru banca de afaceri Goldman Sachs – suscită întrebări legitime asupra guvernanţei Europei şi a responsabilităţii democratice.
În afara atotputernicelor pieţe, cei doi principali acuzaţi sînt preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi, mai ales, cancelarul german, Angela Merkel. De acum celebrul "Grup din Frankfurt" – care reuneşte în jurul acestor lideri pe directoarea FMI şi preşedinţi ai diferitelor instituţii europene – alimentează fantasmele unui complot pentru a plasa ţările europene sub conducerea unui comitet conducător de inspiraţie germanică şi de natură riguroasă.
Dar hai să ne facem pentru o clipă avocaţi ai diavolului. După acordul din 26 octombrie asupra datoriei greceşti, anunţul unui referendum în Grecia anihila din start foarte fragilul progres reuşit înspre o rezolvare a crizei, iar Giorgios Papandreu, în ciuda calităţilor sale, s-a discreditat astfel în faţa prietenilor săi politici.
Cît despre Silvio Berlusconi – care dădea dovadă de mult timp de inaptitudine personală şi politică în a guverna –, nimeni nu se poate plînge de faptul că a cedat locul unui om care inspiră încredere partenerilor săi.
Ne plîngem deja de mult timp de lipsa unui lider în Europa pentru a mai denunţa astăzi faptul că Merkel şi Sarkozy şi-au luat responsabilitatea de a stopa accelerarea unei crize, despre care toată lumea ştie că pune în pericol însăşi existenţa construcţiei europene.
Totuşi, aceste măsuri de urgenţă nu sînt decît vorbe-n vînt. Pe de o parte, vedem clar că această criză continuă să se propage, şi ameninţă astăzi Franţa şi Austria, pe lîngă Spania şi Belgia. Pe de altă parte, groapa dintre cele şaptesprezece ţări ale zonei euro şi celelalte zece alte ţări ale UE se adînceşte şi ne face să ne temem de o viitoare paralizie politică a Uniunii. Aceasta din urmă va fi atunci incapabilă să deseneze liniile unei ieşiri din criză şi ale unui proiect politic care să permită remedierea deficitului democratic.
Din acest punct de vedere, este necesar să fim atenţi la înfruntarea crescîndă dintre Germania şi Marea Britanie, ale cărei prime răbufniri le-am văzut deja săptămîna aceasta. În aceeaşi zi, în două discursuri, Angela Merkel şi David Cameron au exprimat două viziuni total opuse ale aceleiaşi Europe.
Cancelarul german cere mai multă disciplină, coordonare şi control, şi declară că este gata să cedeze părţi din suveranitatea naţională. Primul ministru britanic preferă "supleţea reţelei, nu rigiditatea unui bloc", şi doreşte să reia unele competenţe aflate astăzi la Bruxelles.
Într-o Uniune în care guvernele nu ştiu cît timp vor mai dura şi unde neîncrederea faţă de Germania creşte permanent, dezbaterea necesară asupra modelului politic european va fi crîncenă.
18 noiembrie 2011
Eric Maurice (născut în 1972) este jurnalist francez, redactor şef al presseurop.eu. După ce a făcut studii de istorie şi jurnalism, a început să lucreze, din anul 2000, la Courrier international, unde a fost responsabil pentru Franţa, a transmis actualitatea nord-americană şi a condus serviciul Europa de Vest.