Stalingrad – note de lectură

19 septembrie 2017   Dileme on-line

Îi vedem la televizor, tapați cu decorații, privind la toată foiala ceremonioasă din jurul lor ca dintr-o altă lume, a trecutului și a bătrîneții. Sînt veteranii celui de-al Doilea Război Mondial, unul lîngă altul, în grup compact, cum probabil au stat și în buncăre sau tranșee. Dar nu avem nici cea mai mică idee despre ce au văzut și au trăit poate unii dintre ei.

Abia o carte precum cea a lui Antony Beevor (Stalingrad, ed. RAO, 2005), despre bătălia de la Stalingrad, ne dă o imagine – ci nu televiziunea și discursurile în direct despre „eroi”. Atunci, în iarna lui 1942, soldații români au fost în chiar miezul întoarcerii spectaculoase a soartei războiului pe frontul de est. Sovieticii au ales să lanseze contraofensiva nu asupra armatei germane care presa Stalingradul, ci asupra celor două armate române din flancuri, care însumau peste 200.000 de oameni, aproape o treime din întregul efectiv militar românesc. A rezultat cea mai severă înfrîngere din istoria armatei române, după cum spun mulţi istorici. Ar fi interesant de ştiut de ce au considerat sovieticii că tocmai acolo este punctul slab al forţelor Axei. În carte scrie că românii nu erau echipați să reziste la ofensiva sovietică, și nici cu moralul sau disciplina nu stăteau grozav. Mulți ar fi rupt rîndurile din prima zi a luptelor. Cui i s-a datorat această situație, dacă a fost reală?  

Efectul scontat şi realizat al atacului sovietic din 19 noiembrie 1942 a fost împresurarea Armatei 6 germane în zona Stalingradului, cea mai bună manevră de pînă atunci a Armatei Roșii, care avea să mai fie repetată cu succes în anii de război următori. Au fost izolați în acel perimetru între 200.000 și 300.000 de oameni. Majoritatea militarilor prinși în pungă erau germani, dar dintre minoritățile combatante cea mai mare a fost a românilor, de aproximativ 10.000 de oameni. Au fost acolo două luni de coșmar, aprovizionarea se făcea doar aerian și intermitent, germanii își luau partea leului, rațiile românilor fiind și mai micșorate. Moartea de frig sau inaniție era la ordinea zilei. Faptul că soţia feldmareşalului von Paulus, comandatul frontului Axei, era româncă, nu a ajutat cu nimic. Însă impresia mea e că sînt prea puţine relatările românești despre viața și moartea din încercuirea de la Stalingrad. Ca să nu mai vorbesc de manualele de istorie, alternative sau nu, din care prezentarea semnificaţiei episodului lipseşte. Faptul se poate explica şi prin prisma unei reţineri de a pune în discuţie deciziile şefului guvernului din perioada războiului, Ion Antonescu. Mareşalul are azi doar adulatori fanatici sau duşmani neînduplecaţi. În aşa circumstanţă, cum s-ar putea discuta cu calm şi obiectiv despre Stalingrad?

Cu toate acestea, ceea ce avea să urmeze a fost și mai cumplit. După lichidarea încercuirii, în ianuarie 1943, prizonierii germani și români au fost duși de sovietici în lagărele din zonă. Puțini au rezistat gerului năprasnic al zilelor de mers pe jos, pînă la lagăre, dintre care cel mai mare a fost cel de la Beketovka, o localitate situată la est de Stalingrad, unde azi ajungi cu maşina în cel mult o oră. O zecime dintre prizonieri a rezistat acestui „transport”. În lagăr, la Beketovka, sovieticii pur și simplu nu le-au dat nimic de mîncare, ceea ce de altfel făcuseră și naziștii cu prizonierii sovietici. Și atunci, scrie Beevor, „soldații germani și cei români au recurs la canibalism pentru a rămîne în viață. Felii subțiri de carne tăiate din trupurile cadavrelor se fierbeau și rezultatul era oferit celorlalți drept «carne de cămilă». Cei care o mîncau erau ușor de recunoscut după aceea, deoarece tenul lor căpăta o tentă ușoară de roșu, în locul palorii cenușii-verzuie a majorității”. Însă nu ştiu dacă şi istoriografia noastră consemnează sau contrazice o asemenea relatare în care erau implicați și soldații români.

Şi nu este vorba doar de lucrările de specialitate. Nici beletristică sau cărți de popularizare pe tema celei mai mari campanii militare române moderne în estul Europei nu am știință să se fi scris. S-au făcut filme, dar nici unul nu e românesc (poate cu excepția documentarului Odessa din 2011 al lui Florin Iepan). Îmi amintesc de filmul franco-american Enemy at the Gates (2001), cu celebra confruntare dintre cei doi lunetiști de marcă ai armatelor sovietică și germană, Vasili Zaițev și respectiv maiorul Konig. Personajele sînt reale, dar confruntarea lor, zice Beevor, nu ar avea acoperire istorică. Alte ecranizări recente sînt cele două pelicule intitulate identic – Stalingrad; o producție din 1993 este germană, cealaltă e rusească, din 2013. Ar fi salutar dacă şi regizorii români, care par să fi epuizat exploatarea perioadei comuniste, şi despre care în prezent se scriu prezentări atît de elogioase, şi-ar îndrepta atenţia şi spre astfel de teme. Cît au existat RSR şi URSS, subiectele în cauză cu greu puteau fi reprezentate artistic. Dar perioada aceea a trecut de 25 de ani.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Soldaţi români în marş spre lagărele de prizonieri din zona Stalingradului, ianuarie 1943. Sursa: historia.ro

Mai multe