Spune-mi ce citeşti, ce scrii, ca să-ţi spun cine eşti

(Apărut în Dilema, Nr.385, 30 iunie - 6 iulie 2000, tema: Scrisul & cititul)

Am avut dintotdeauna o fascinaţie pentru citit şi pentru scris.

Nimeni din familia mea nu-şi aminteşte cine şi cînd m-a învăţat literele. În orice caz, cînd eram în clasa întîi, le ştiam deja. Îmi place să cred că le-am deprins spontan, de la sine. Pe la cinci-şase ani, citeam orice "text" care-mi cădea sub ochi: afişe, reclame, titluri, fluturaşi electorali (în 1946!), lozinci etc. Nu neapărat ziare sau cărţi, la vîrsta aceea. Cititul a început a fi, probabil, un exerciţiu de silabisire menit a mă face să ghicesc cuvintele scrise. Un joc. Cred că asta mă şi amuza şi mă determina să continuu. Nu m-am plictisit niciodată să citesc. Fără scop precis, uneori, şi fără întrerupere. Şi astăzi citesc în autobuz ori în tren , iar dacă n-am ce, mă uit pe fereastră şi citesc inscripţiile de pe stîlpi sau de pe case. O treime din viaţă mi-am petrecut-o citind, altă treime, dormind şi ultima, ocupîndu-mă de toate celelalte lucruri cotidiene.

Scrisul l-am învăţat tot înainte de a merge la şcoală şi tot de unul singur. Am întrebat, bănuiesc, ce literă e asta sau aia şi m-am pus pe treabă. În clasa întîi, scriam binişor. Nu ştiam chiar toate literele. De pildă, aflînd cum se citesc grupurile de litere che şi chi, am avut o mare satisfacţie: le ghicisem cumva. N-a fost nici o problemă să-mi extind cunoştinţele la ghe şi ghi. M-au atras îndeosebi cele din urmă litere învăţate: x şi y. Am găsit într-un tabel pe Q şi m-am întrebat în ce cuvinte apare, nici unul nefiindu-mi familiar. Cît despre fratele mai mic, q, n-am ştiut de existenţa lui multă vreme. Scriam pe tăbliţe cu un fel de cretă mai dură decît cea obişnuită. De fiecare tăbliţă atîrna un bureţel pe care-l udam şi cu care ştergeam. Îmi făcea o imensă plăcere să simt cum lunecă pe tăbliţă creta şi mai ales să şterg ce scrisesem. Tăbliţa udă era mai închisă la culoare şi mai lucioasă, ceea ce îmi procura o senzaţie extrem de vie. Ştergeam cu grijă, de două sau de trei ori pînă cînd tăbliţa nu se mai albicea şi arăta ca o mătase neagră. În curînd, m-am extins la dulapul din camera noastră, a copiilor. Era un dulap de lemn maroniu şi poros. Scriam cu cretă pe una din laturi. Era tabla pe care îl învăţam pe fratele meu mai mic literele. Întrebat de cunoscuţi despre mine, spunea: "nenea, chie". Adică nenea, fratele mai mare, scrie. De cînd se ştie, nenea chie.

Cu creionul, cu stiloul, cu pixul. Creionul a reprezentat mereu scrisul neglijent, personal, de maculator şi, uneori, de jurnal intim (în măsura în care am ţinut unul). Scriind uşor, fără ştersături, creionul nu-mi folosea la cine ştie ce. N-am avut gume, ca alţi copii sau adulţi. Doar tăbliţa de azbest mă tenta la ştersături, îmi plăcea cum lucea după ce treceam peste ea cu buretele. Stiloul a fost instrumentul "oficial", serios, definitiv. Am colecţionat mărci de stilouri, încă din tinereţe, începînd cu stiloul anilor '60, Kaweko (aşa s-o fi scriind?) şi trecînd la Mont Blanc, Parker şi restul. Cu pixul m-am deprins mai greu. L-am suspectat ani buni de oarecare, cum să zic, nonşalanţă. N-am scris niciodată un capitol dintr-o carte cu pixul. Doar articole de ocazie, note, însemnări. Poate şi pentru că pixurile din primele generaţii aveau pastă proastă, care curgea şi se lăţea pe foaie. Am scăpat de prejudecată doar cînd mi-am cumpărat din străinătate pixuri excelente. Primul volum din Istoria critică are două variante manuscrise: una, cu pix albastru, a doua, care e o transcriere îngrijită, cu pix negru.

Dactilograma mi-a fost mereu nespus de antipatică. Dacă faza manuscrisă o simţeam a mea, faza dactilografiată o simţeam străină. Mă reîmpăcam cu pagina de tipar. Din acest motiv, n-am scris niciodată, direct, la maşină. Şi nu folosesc astăzi calculatorul. Stilul e mîna: aşa mi-am intitulat cîndva un eseu despre Proust. Claviatura maşinii mă indispune. E vorba, desigur, şi de un alt ritm decît acela pe care îl imprimă pixul, dar e vorba mai ales de o înstrăinare a scrisului de corpul meu. Am scris mereu cu plăcere, cu senzualitate. Literele, cuvintele, rîndurile, pagina înnegrită de semne au părut a ieşi nemijlocit din corpul meu. Nu doar din cap, nu doar din mînă: din corpul întreg. Nu mă recunosc în pagina dactilografiată, nici în cea de computer. Îi bănuiesc pe cei care scriu la maşină de lipsa stilului personal. Scrisul lor seamănă. Al meu mă distinge. Nu mă refer la mine, vorbesc în general.

Ca şi cititul, scrisul trăieşte din diferenţă. Nu citim toţi aceeaşi carte, nu scriem toţi aceeaşi carte. Nici măcar nu citim, nu scriem de fiecare dată aceeaşi carte. Cititul şi scrisul sînt un act pur individual, ca o amprentă. Ne prelungim în ele fiinţa cea mai originală sau, poate, acea parte din fiinţa noastră care este unică şi irepetabilă. Spune-mi ce citeşti, ce scrii, ca să-ţi spun cine eşti.