Spovedania unui convins
„«Kadiş» pentru Fadeev, pentru «Razgrom», «kadiş» pentru Maiakovski, pentru revoluţionarii care au murit nesupuşi unor ordine criminale. Am simţit că trebuie să-mi trag sufletul, obosit de vinovăţia misticismului meu iraţional. Nici vorbă; din nu ştiu ce şedinţă, îmi răsări expresia unuia care luase apărarea unui turnător: «comisese o simplă mîrşăvie». Cum să interzici «simplele mîrşăvii» într-o revoluţie care vrea să schimbe lumea? Şi cum ar arăta lumea nouă după ce a acceptat să fie schimbată printr-o «simplă mîrşăvie»?”
„Toată problema unei revoluţii e reprimarea, pedeapsa? Urmă o tăcere. Între Babelul ucis şi puşca fumegîndă apăru un soldat care ţinea în mîini un pachet de cărţi pe coperta cărora era desenat un soldat ţinînd la piept un automat; voi putea invoca inocenţa mea pentru debutul meu literar? Mi-am spus fără menajamente că mă scrîntisem şi devenisem mai reacţionar decît taică-meu: odată confundasem sărbătorile religioase – într-o sinagogă, ajunsesem să confund plutoanele de execuţie! Unde se va sfîrşi această «degringoladă contrarevoluţionară»?”
Cine nu l-a recunoscut, mă întreb, pe autorul acestor rînduri?
Cu mobilitatea intelectuală a unui Kundera şi cu o similară predispoziţie de a lua în rîs şi comunismul, şi contrariul său, Radu Cosaşu face în aproape fiecare pagină a Logicii lui excepţionale dovada că viaţa în socialism e o permanentă situare în confuzie.
Inversarea de termeni morali va fi conştientizată prin întrebări personale pe care nu poţi să nu ţi le pui şi prin răspunsuri, la ele, pe care le simţi ocolitoare. Exemplele din propria biografie abundă şi sînt înfăţişate într-un crescendo tragicomic, pe linia tot mai apăsată a „ridicolelor iubiri” ideologice.
Tînărul scriitor comunist, ajuns „deviaţionist” după mult-pomenita Conferinţă din aprilie 1956, stă în casa unei mătuşi ale cărei convingeri şi repere au rămas burgheze. Alte rude vin aici pentru a-şi arăta oprobriul faţă de textele pe linie ale nepotului, sincrone cu suferinţele multora în închisorile comuniste. Autorul se ruşinează pe jumătate, rămînînd parţial dîrz pe aliniamentele doctrinei comuniste. Excesele, abuzurile, abaterile de la Manifest nu au nimic de-a face – vrea el să creadă – cu validitatea Bibliei marxiste.
Dar, în timp ce fostul reporter se îndoieşte tot mai des, rudele sale apropiate cedează progresiv presiunii mediului. Mătuşa-gazdă, cu valorile ei burgheze cu tot, ar vrea ca el să publice din nou, să redevină oficial. Glasul prozaic al realităţii sună mai puternic, în urechile Sanseverinei, decît cel al unor idei şi idealuri juvenile opuse, culmea!, celor mai vechi. Astfel că, la apariţia în scenă a Băiatului (securist tînăr şi energic, personaj gogolian), iubitoarea mătuşă se transformă într-un avocat patetic şi persuasiv al diavolului.
Într-o schemă morală întoarsă, încăpăţînarea şi idiosincraziile protagonistului nostru rămîn singurele obstacole în calea nivelării. „Eroul” se agaţă de caracterul său dificil, de natura lui introvertită, pentru a rezista cîntecului de sirenă al regimului. Nuvelele lui, scrise cu spatele la „modelele” literaturii propagandistice, le va putea oare publica? Este ceva de capul lor? Devine, cu ele, un scriitor? Mai cu binişorul, mai cu forţa, Băiatul îl convinge să redacteze referate pe marginea unor manuscrise. Scriitorul îndrăgostit de nuvelele lui curate începe din nou să meargă pe şantiere, în căutarea vieţii „adevărate”, şi să ia, febril, notiţe pentru alte reportaje optimiste.
Lovitura de teatru vine la final, cu o notă de ironie atroce a scriitorului şi de abjecţie a vremurilor tinereţii sale. Securistul-cenzor, Băiatul care l-a reorientat pe autorul nostru înspre tematica socialismului biruitor, strîmbă din nas în faţa manuscrisului conformist al victimei. Ba chiar, într-un moment de visare cu pixul în mînă, schimbă prima literă a titlului care, hotărît lucru, nu-i place: c în loc de m, Cacarale în loc de Macarale...
Scriitorul îl roagă, îl imploră, îl conjură să dea aviz favorabil cărţii sale; dar omul regimului are, deodată, bareme artistice, pretenţii axiologice, sclifoseli estetizante. Literatură angajată (= prostituată), da, însă scrisă cu talent, nu numai cu implicare! În loc de Vivisecţii, autorul alesese Macarale; în loc de Macarale, cenzorul preferă Energii. Capitularea morală se desăvîrşeşte abia acum, iar nu prin precedenta excludere a scriitorului, de către temutul Leonte Răutu, de la festinul realismului socialist. La finalul acestei cărţi inclasificabile, confuzia dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, frumos şi urît se lipeşte pe „texistenţa” supravieţuitorului ca o emblemă.
În Logica lui Radu Cosaşu, cineva a văzut un comunism hazos, cu Stan şi Bran. Veselie mare! De fapt, comunismul rîde aici cu hohot gros, în timp ce scriitorul plînge cu lacrimi amare. Comic, tragicomic, melodramă, dramă: autorul ne trece prin toate registrele, suferind cîineşte, în forul său interior, şi zîmbind afabil, în societate.