Spectacolul politic şi cititul

„Cestiunea arzătoare la ordinea zilii” (ah, Caragiale, ce bine şi frumos le spui!) este numirea premierului, aşa-i? Ba nu, ameninţarea cu suspendarea preşedintelui. Chestii grave, de importanţă naţională, cu care nu te joci. Eu am alta: cît de prost stăm cu piaţa de carte şi cu cititul. Are legătură cu primele două.

Zău că are. Căci nişte cetăţeni care citesc şi înţeleg ce-au citit nu acceptă cu una, cu două politica de doi bani şi promisiunile şi tromboanele politicienilor. Nu acceptă ca nr. 2 şi nr. 3 în stat să aibă probleme penale. Şi înţeleg că democraţia nu înseamnă că din patru în patru ani votezi, iar apoi te plîngi că ţara merge prost şi de vină e „clasa politică”. Nu. Nişte cetăţeni care citesc şi înţeleg ce-au citit (măcar ziare şi reviste, dacă nu „cărţile fundamentale ale omenirii”) înţeleg, într-un fel sau altul, că democraţia face parte din viaţa de toate zilele.

Dar am senzaţia că, din acest punct de vedere, mai e mult pînă departe. Nu ştim, de fapt, cîţi oameni citesc în România, cît citesc, care sînt motivaţiile lecturii. Cîţi citesc cărţi tipărite şi cîţi citesc în format electronic. Nu s-a făcut niciun studiu amplu şi serios pe tema aceasta, ci doar nişte sondaje care arată, totuşi, cam pe unde ne aflăm: mai aproape de ţările mediteraneene (normal!) decît de Suedia ori Danemarca ori Norvegia. Nu numai nivelul de civilizaţie din ţările nordice, dar şi calitatea democraţiei şi a vieţii civice de acolo au legătură – şi nu e locul să dezvolt aici subiectul – cu faptul că suedezii, danezii şi norvegienii citesc mult (de la ziare şi reviste pînă la cărţi).

Nu ştim precis nici cît de mare e piaţa cărţii din România. Avem cîteva estimări care o plasează la 50-60 de milioane de euro. Adică jumătate din piaţa de carte din Ungaria (care are o populaţie de două ori mai mică). Un român cheltuieşte în medie 3-4 euro pe an pe cărţi (un bulgar – mai mult!). Ce fac editurile, în aceste condiţii? Supravieţuiesc. Criza financiară de acum cîţiva ani le-a făcut să-şi reducă producţia cu aproape 50%, să dea oameni afară, să taie din costuri. Reducerea TVA la cărţi (un lucru bun) a venit tîrziu, deşi era o măsură solicitată de multă vreme. Ce – şi mai ales, cît – cumpără, totuşi, românii? Nici asta nu e prea clar. La noi nu se fac sistematic topuri de vînzări (cum se fac în alte ţări europene, prin monitorizarea permanentă a unui eşantion de librării). Doar din cînd în cînd – după tîrgurile de carte sau la sfîrşitul anului – editurile dau cîte un comunicat despre cele mai vîndute cărţi (de exemplu acum, aici), dar de obicei fără cifre, fără a indica numărul de exemplare vîndute. L-am întrebat o dată pe un editor de ce nu se fac publice tirajele şi cifrele de vînzări şi mi-a spus, cu tristeţe: „pentru că ar fi jenant să se vadă cît de puţin se vînd volumele unor mari scriitori români”. Ce-i drept, se vînd mult mai bine traducerile; doar cîţiva autori români reuşesc să „ţină pasul”, cît de cît, cu vînzările autorilor străini. Pe scurt (şi fără să ne pierdem în explicaţii tehnice): sîntem un popor iubitor de carte şi de cultură, dar nu reuşim să ne susţinem piaţa de carte. Nu reuşim să ne susţinem cultura. Nişte oameni care citesc şi care înţeleg ce citesc n-ar suporta toate astea.

Nu vă grăbiţi să daţi vina numai pe sărăcia materială. E drept, nivelul de trai în România e scăzut (dar bulgarii de ce cheltuie mai mult pe cărţi?...). Veniturile unei familii obişnuite se duc în cea mai mare parte pe mîncare şi locuinţă. Dar mi se pare că sărăcia spirituală (sau, mai direct, sărăcia cu duhul) are şi ea o importanţă. Sistemul de educaţie e închistat, nu le deschide elevilor mintea spre descoperirea lumii prin cultură şi creativitate, ci doar îi mînă de la spate spre evaluările naţionale şi bac. Campanii pentru promovarea lecturii nu se fac. (În SUA, se fac anual astfel de campanii ample, cu participarea editurilor, bibliotecilor, organizaţiilor civice; rezultatul este că în cîţiva ani numărul adulţilor care citesc literatură a crescut de la 46 la 53%). Politici publice pentru revigorarea reţelei de biblioteci (unde se poate citi gratis) n-am avut.

Aşa că revin de unde am plecat. Spectacolul politic al acestor zile e, una peste alta, de doi bani. Şi de prost gust. Un „ritual” important al oricărei democraţii – formarea guvernului după alegeri – s-a transformat într-un joc de contre, dedesubturi şi ambîţuri. Se vorbeşte despre suspendarea preşedintelui ca despre un fleac, de parcă preşedinţii se găsesc la kil, la Piaţa Obor. Se anunţă o propunere de prim-ministru plină de neclarităţi (şi fără anvergură: să fii un bun funcţionar public nu te califică automat pentru postul de premier al une ţări membre a UE) şi se respinge în mai puţin de un minut, fără explicaţii. A doua zi vine altă propunere, împachetată şi ea în vorbe multe. Se trăncăne mult (şi, adesea, agramat) despre Constituţie, proceduri, manevre politice, într-un soi de delir verbal lipsit de respect faţă de cetăţeni.

De-aia zic: nişte oameni care citesc şi care înţeleg ce citesc n-ar suporta toate astea.

P.S.: Conform unui studiu recent, 42% dintre elevii noştri sînt analfabeţi funcţional, iar la testele PISA iar am ieşit prost. Viitorul nu sună bine.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul