Spectacol ratat

6 aprilie 2013   Dileme on-line

Apărut în Dilema veche, nr. 203, decembrie 2007

„Ingineria este arta miracolelor organizate.”

Tudor Arghezi 

● La începutul anilor 80 ai secolului trecut, unii dintre cei mai dezastruoşi ai comunismului, un tînăr filozof, M., a ajuns la Paris. Acolo a auzit un post de radio cu muzică minunată, cum nu exista la noi, şi nişte voci limpezi, care o comentau inteligent. S-a îndrăgostit de amestecul acela de muzică şi voci, aşa că şi-a cumpărat un mic aparat de radio, ca să-l ia cu el acasă. La graniţă, a trecut cu mari emoţii de vameşi şi, spre bucuria lui, a reuşit să ajungă cu pachetul, întreg şi nevătămat, în apartamentul de bloc din Drumul Taberei. Aici însă, stupoare: în radio nu rămăsese nimic din muzica Parisului, ci se auzeau acum numai discursurile ceauşiste, limba de lemn şi muzica militantă. Supărat foc, M. şi-a aruncat radioul la gunoi. 

● În copilărie, priveam imaginile de pe ecranul alb-negru al televizorului casei (unul la patru familii). Auzisem că există în lume televizoare color şi-mi doream din tot sufletul să am şi eu norocul să văd aşa ceva. Speram, pe temeiuri pur metafizice, că într-o zi din televizorul nostru o să iasă culorile miraculoase după care-mi tînjeau ochii şi imaginaţia. Odată, pe cînd mă uitam la un film dintr-o ţară estică oarecare, a trebuit să mă conving încet-încet că, deşi nu-mi credeam ochilor, ecranul căpătase o culoare banan-rozalie. Am trăit evenimentul aşa cum îşi trăiesc sfinţii revelaţiile. După cîteva zile, ecranul s-a întunecat de tot şi televizorul nostru s-a stins definitiv. Probleme cu tubul. 

● Cămara de la Braşov - din casa noastră pe care am găsit-o trecută pe o hartă a oraşului de la 1700 - a avut pînă de curînd o lampă ciudată. Cămara este afară, în curte, dar cînd stai la parter, în casă, la masă, vezi bine ochiul de geam, cu două bare încrucişate. Fără să treacă nimeni prin zonă, mica tăietură a ferestrei se lumina deodată, ca şi cum cineva ar fi rotit comutatorul negru, de tip vechi. După un timp oarecare, niciodată acelaşi, un minut sau zece sau mai multe, becul se stingea de la sine. Pe de altă parte, cînd intrai în cămară şi voiai să-l aprinzi, refuza să consimtă, şi trebuia să orbecăieşti după făină sau după o căpăţînă de usturoi prin beznă şi umezeală (igrasia nu lipseşte din vechile ziduri). La Bucureşti, am o veioză, şi ea destul de veche, care funcţionează după aproape aceleaşi reguli (descendentă, poate, a lămpii din cămara braşoveană): aprinzi butonul, nu se întîmplă nimic, dar după un timp, cînd ai uitat de ea, catadicseşte. Nu m-a surprins cînd am citit în corespondenţa de secol XIX că un bărbat se credea persecutat de lumina electrică. 

● Cînd am trecut graniţa nevăzută a cerului către Elveţia, stewardesa ne-a anunţat că e ora 14,00. Ceasul meu de mînă arăta, pe micul lui ecran bleumarin, ora 15,00. Cum urma să stau 3 luni şi eram în văzduhul ţării ceasurilor de precizie, mi l-am dat pe al meu cu o oră în urmă, ca să respect legea sincroniei şi mutaţia valorilor cronometrice. După un sfert de oră, mă uit, tot ora 14,00. După încă nişte minute lungi, la fel, ora 14,00.

Se vede că ori timpul se oprise în loc, după îndemnul faustic, ori ceasul de la mîna mea funcţiona, ca telefoanele mobile, numai într-un spaţiu strict delimitat şi nu-i pusesem roaming. Nu aveam, de altfel, nici telefon mobil, aşa că, odată ajunsă la destinaţie, am început să mă uit după un ceas nou, prin magazine. Preţurile la absolut orice obiect erau ameţitoare, dar la ceasuri erau de neatins. Odată, unul dintre magazinele din pasajul în care îmi făceam cumpărăturile scosese în faţă, la preţ redus, cesuleţe electronice cu numai 5 franci elveţieni. Aveau un mare inconvenient: nu erau ceasuri-brăţară, ci de masă. După principiul crede şi nu cerceta, l-am cumpărat fără să-l scot din cutie, cu gîndul să-l port în geantă. Acasă, două surprize: noul obiect mi-a zburat din mînă şi s-a lipit de o bară metalică, ca un gimnast care acum e jos, acum e sus. Avea un resort de prindere cu magnet. Şi, cînd să-l potrivesc, după instrucţiuni, am văzut că-i lipsea un lucru esenţial pentru ceasuri: orele. Vorba clasicului: "Să fie raţă? - Mă-sa găină! Să fie găină? - Botul lătăreţ". Ceasul meu avea numai minute, 99, şi secundele aferente. A trebuit să accept grozăvia: era cronometru! O coincidenţă m-a tulburat: în aceeaşi zi, ceasul meu de mînă, cu ecran bleumarin, s-a pus în mişcare. 

● Despre ceasul mare, de bucătărie, am mai scris. Şi el a încetat să meargă, într-o zi oarecare. Cum îl iubeam şi-i admiram ţinuta estetică, l-am păstrat drept decor, destul timp, pînă am primit unul nou. L-am dat jos pe cel vechi şi l-am sprijinit lîngă frigider. A pornit imediat şi merge şi acum. Ca un erou din Hitchcock, avea, săracul, rău de înălţime: high anxiety.

Mai multe