Soy Cuba

Filmul Soy Cuba (URSS – Cuba 1964, realizat de Mikhail Kalatozov) rulează marți 21 ianuarie, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu, fiind subtitrat în limba engleză. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Raluca Durbacă și de Ioana Moraru.

„Nu cred că există țară în lume, inclusiv în rîndul țărilor aflate sub dominație colonială, unde colonizarea economică, umilința și exploatarea s-au manifestat mai pregnant decît în Cuba, în parte din cauza politicilor adoptate de țara mea în timpul regimului Batista. Am fost de acord cu proclamația pe care Fidel Castro a făcut-o în munții Sierra Maestra, cînd a cerut, în mod justificat, dreptate, tînjind după eliminarea corupției din Cuba. Voi merge chiar mai departe: pînă la un anumit punct e ca și cum Bastista era încarnarea unui număr de păcate comise de către Statele Unite ale Americii. Acum va trebuie să plătim pentru acele păcate. În ceea ce privește regimul Batista, sînt de acord cu primii revoluționari cubanezi. Acest lucru este clar."[1]

Declarația de mai sus este extrasă dintr-un interviu pe care președintele John F. Kennedy i l-a acordat jurnalistului Jean Daniel în 24 octombrie 1963, la trei ani după embargoul impus de SUA Cubei și la doi ani după invazia eșuată din Golful Porcilor, în care același John Kennedy a încercat să răstoarne regimul proaspăt instaurat al lui Fidel Castro. Declarația este și mai surprinzătoare în condițiile în care vine din partea președintelui unei țări acuzate în repetate rînduri de colonizare economică și culturală. Însă este o declarație care spune multe atît despre complexitatea politicianului John F. Kennedy, cît și despre superficialitatea cu care a fost împachetat, vîndut și consumat Războiul Rece, o perioadă istorică în care diavolul se muta cînd de o parte, cînd de cealaltă a globului, în funcție de ideologia celui care construia mesajul.

Declarația lui Kennedy este cît se poate de precisă. Regimul lui Fulgencio Batista schilodise economic această mică insulă din Caraibe, unde analfabetismul și sărăcia erau în floare, în mare parte cu ajutorul Mafiei și a companiilor americane ce dețineau o bucată grasă din economia țării. Revoluția lui Fidel Castro a fost o mișcare de eliberare de sub dominația acestora și a adus reforme importante care au crescut nivelul de trai al populației, au scăzut rata de analfabetism și au relansat economia. Din păcate, pentru restul lumii "libere", a fost o revoluție marxistă, deci nu putea fi susținută. Ca urmare a embargoului impus de SUA, Cuba a făcut eforturi extinse să se apropie de URSS. Bucuroși că au un vîrf de lance în spinarea imperialistă a SUA, liderii URSS s-au grăbit să laude și să susțină modelul cubanez. Soy Cuba, regizat de Mikhail Kalatozov în 1964, este unul dintre rezultatele acestei fructuoase colaborări.

Realizat de Mosfilm și Instituto Cubano del Arte y la Industria Cinematográficos cu scopul de a construi o aură mitologică în jurul Revoluției Cubaneze și de a răspîndi mesajul său în alte țări aflate într-o luptă de eliberare, fapt de care se fac vinovate și multe filme realizate la Hollywood fără a-și dezvălui atît de vădit intențiile, produse cu unicul scop de a crea legende în jurul unor fapte de curaj - și aici putem vorbi de la Nașterea unei națiuni (1915), al lui D.W. Griffith, pînă la recentul Lincoln (2012) al lui Steven Spielberg, trecînd prin multele filme de gen sponsorizate de armata americană, precum Pearl Harbor (2001, r. Michael Bay) - Soy Cuba nu este altceva decît istoria romanțată a unei revoluții, o melodramă încapsulată în agitprop, însă este unul dintre cele mai ciudate și mai fascinante filme de propagandă produse vreodată. Inspirat și modelat după Que viva Mexico! (1930) documentarul neterminat al lui Serghei Eisenstein despre Mexic, Soy Cuba a fost respins atît de poporul cubanez, cît și de cel sovietic, încă de la lansare, fiind acuzat de formalism și lipsă de etică. Ca urmare a acestui lucru, a fost pus pe raft și dat uitării timp de 30 de ani pînă cînd a fost redescoperit, în 1992, și primit cu laude de către critici de film, cineaști și cinefili, deopotrivă bucuroși că pot lăsa Războiul Rece în urmă și că pot discuta liberi despre film fără teama de a fi acuzați că fie sînt comuniști, în cazul vesticilor, fie sînt anti-comuniști, în cazul celor din fostul bloc sovietic.

Acuzațiile de formalism, aruncate, de altfel, și lui Eisenstein și avangardiștilor sovietici în epoca stalinistă, par controversate în condițiile în care filmul a fost realizat într-o perioadă de dezgheț estetic, post-stalinist, în care rigorile stricte ale realismului socialist fuseseră date la o parte pentru a face din nou loc ambițiilor și esteticii avangardiste ce propulsaseră cinemaul sovietic într-o poziție de lider în anii '20. Însă chiar și în lumea orwelliană a imperiului sovietic, acestea se susțin. Nivelul ideologic din Soy Cuba se prăbușește în primul rînd în fața stilisticii alese de Kalatozov și în al doilea rînd în fața încărcăturii meodramatice a celor patru povești care alcătuiesc filmul.

Astfel, prima poveste prezintă fața hidoasă a caracatiței imperialiste americane și a reprezentanților săi, veniți să se bucure de cazinourile și bordelurile Cubei, care refuză însă să vadă mizeria vieții de zi cu zi a oamenilor pe care îi exploatează. Tinere fete stau înșirate la bar ca bucăți de carne în vitrine, așteptînd să fie "consumate" de o mînă de americani grotesc portretizați, în timp ce în fundal un tînăr cîntă înconjurat de statui ale unor idoli. În cea de-a doua poveste, un țăran ce află că plantația lui de trestie de zahăr stă pe o bucată de pămînt vîndut companiei americane United Fruit adoptă tehnica "pîrjolirii pămîntului", dîndu-și singur foc la plantație înainte să cadă în mîna capitaliștilor. A treia poveste prezintă asaltul asupra Palatului Prezidențial din Havana, din 1957, și tragica moarte a unui student marxist care înfruntă tunurile de apă ale armatei lui Batista și moare de mîna șefului supraponderal al Poliției, în timp ce a patra poveste prezintă momentul formării armatei de guerillă a lui Fidel Castro în munții Sierra Maestra, personificată printr-un țăran care își pierde copilul într-un bombardament comandat de Batista și care își cîștigă locul printre soldați omorînd un om și capturîndu-și singur propria armă. Este poate de înțeles de ce aceste portretizări melodramatice ale unei revoluții mult prea recente și prea dureroase i-au indignat pe cubanezi, așa cum este de înțeles de ce viziunea romanțată și lirică a unei revoluții marxiste de succes i-a nemulțumit pe sovieticii care sperau ca filmul să îndemne și alte popoare la luptă.

Deși Kalatozov îi face numeroase reverențe lui Eisenstein în acest film, Soy Cuba este mai degrabă melancolic și nu are nimic din forța, ritmul și capacitatea de indignare pe care o au filme ca Greva (1924) sau Crucișătorul Potemkin (1925), la care Kalatozov face, de altfel, trimitere directă în secvența luării cu asalt a Palatului Prezidențial din Havana, inclusiv prin filmarea revoluționarilor coborînd treptele palatului pentru a înfrunta armatele lui Batista. Mult-hulitul formalism intervine în opțiunile estetice ale lui Kalatozov și ale operatorului Sergei Urusevsky, alături de care Kalatozov a filmat cele mai apreciate filme ale sale, Zboară cocorii (1957) și O scrisoare care nu a fost trimisă niciodată (1959). Filmul are foarte puțin dialog, predominantă fiind muzica nondiegetică și voice over-ul narat în limba spaniolă, în care o voce feminină, personificarea Cubei, își recită amărăciunea în cuvinte scrise de poetul sovietic Evgenii Evtushenko. Mizanscena, însă, este de cele mai multe ori hipnotizantă. Printr-un balet al camerei care se poate regăsi mai apoi în filmele lui Theodoros Angelopoulos (strict prin felul în care camera urmărește un personaj pe care îl părăsește după un timp pentru a urmări un altul, totul într-un singur cadru secvență), Kalatozov te invită să aluneci într-o Cuba expresionistă, filmată din unghiuri ascuțite, într-un chiaroscuro puternic, în spații distorsionate prin lentile cu unghiuri largi și filmări hand-held în care camera plonjează de pe acoperișul unei clădiri direct în apa unei piscine. Stilul vizual este atît de puternic, încît înghite cu totul mesajul politic, ceea ce este de neacceptat, chiar și în Uniunea Sovietică reformată post-stalinistă. Deși mitologizant, romanțat și prea liric pentru inimile înfierbîntate și nerăbdătoare ale revoluționarilor, Soy Cuba este unul dintre cele mai curajoase și mai fascinante documentare făcute vreodată, o odă închinată avangardiștilor sovietici, un film care merită studiat pe îndelete.

Soy Cuba (Eu sînt Cuba)
URSS – Cuba, 1964
Regie: Mikhail Kalatozov
Imagine: Sergei Urusevskiy
Scenario: Evgenii Evtushenko și Enrique Pineda Barnet
Sunet: Vladlen Sharun
Muzică: Carlos Fariñas
Montaj: Nina Glagoleva

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Cuban_Revolution