Soare de noiembrie

Ce-ţi spune unul din morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
cînd te lasă inima să-l visezi:

„Dragule, în ziua aia cînd soarele de noiembrie
era călduţ ca un cadavru proaspăt
şi eu îţi muream în braţe

nu-mi închipuiam că aici,
unde totu-i înfricoşător de bine,
e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

şi-ţi rîcîie stomacul, încît te aştept
cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,
mai matolit, mai lihnit.

Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,
eu o duc aici pe picioare
pînă o să vii tu –

ca ciorba acră după beţia dulce,
ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,
ca glucoza în venele macerate.

Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,
nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.
Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,

o să te mănînc din ochi cînd o să vii,
n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,
însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe

sub soarele călduţ de aici,
şi poate că de data asta o să-mi revin,
îmbrăţişarea ta de mort proaspăt

o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină
în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,
oricît de ridicolă-i chestia asta.”

Aici te trezeşti cu obrajii arzînd şi creierul
aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,
fiert îndelung pentru o masă săracă.