"Şme": cîmpuri semantice şi fantazări etimologice

Pentru şmecher, dicţionarele noastre trimit la germ. Schmecker, deşi schimbarea semantică (de la sensul "persoană cu gust rafinat", cf. DEX) nu e nici atestată şi nici prea credibilă.

(apărut în Dilema, nr 404, 10 noiembrie 2000)

"Şmecher" e un cuvînt incomod, care pune sub semnul îndoielii pretenţiile noastre lingvistice de a-l încadra şi a-l explica. Banalitatea-i aparentă pare să ascundă cîteva mici secrete. Termenul, foarte frecvent în stilul colocvial, e destul de recent; prima sa atestare provine dintr-un dicţionar bilingv (Barcianu) din 1868, iar unul dintre primele citate reproduse de dicţionare (din Vlahuţă) e "scris adînc": "Trebuie să fii şmecher ca să te procopseşti în ţara noastră" (fraza apare aşa în dicţionarul mai vechi al lui Tiktin, în vreme ce autorii dicţionarului academic, DLR, mai exact al volumului care apărea în 1978, o reduc prudent: "Trebuie să fii şmecher ca să te procopseşti").

Şmecher pare a face parte din categoria argotismelor intrate în uzul familiar şi tot mai puţin marcate stilistic. De fapt, cuvîntul îşi păstrează, în paralel, mai ales ca substantiv, şi un uz argotic foarte clar şi stabil. Categoria şmecherilor (în opoziţie şi în permanentă interacţiune cu cea a fraierilor!) e una aproape profesională; o dovadă e dreptul (sau taxa) de şmecher... De altfel, cuvîntul intră în componenţa sau stă la originea unora dintre desemnările limbajului argotic românesc (limba şmecherilor; limba şmecherească; şmechereasca), abilitatea verbală fiind una din trăsăturile esenţiale ale prototipului. Abrevierea şme, atestată într-un mic glosar din 1936 (V. Cota, Argot-ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor) şi discutată - în construcţia glumeaţă à la şme - de Iorgu Iordan, e mai actuală ca oricînd, prin răspîndirea modei trunchierilor (pentru care are privilegiul întîietăţii în timp): "Se crede şme de Bucureşti" (S. Preda, 1988).

Varianta de pronunţare jmecher apare în scris ca o notă de individualizare glumeaţă prin exces de oralitate. Cuvîntul are şi o familie lexicală bogată. Diminutivul şmecheraş e ironic, depreciativ, minimalizator ("un şmecheraş de două parale"); verbul a şmecheri e polisemantic: în construcţie tranzitivă, a şmecheri pe cineva sau ceva înseamnă "a înşela, a truca, a falsifica"; ca reflexiv - a se şmecheri - are sensul "a deveni (mai) abil": "e, ne-am şmecherit!". Din familia lexicală mai fac parte adverbul şmechereşte şi cîteva substantive, nume de acţiune sau de calitate: şmecherie, şmechereală, şmecherlîc; primul intră în locuţiunea la şmecherie. Interesantă e şi înmulţirea adjectivelor: alături de şmecher însuşi, care poate fi folosit adjectival (un tip şmecher, o treabă şmecheră), se folosesc mai obişnuitul şmecheresc, dar şi mai marcatele şmecheros ("o roşcovană cu ochi şmecheroşi", G. Arion, 1985) şi (provenind din participiu) şmecherit ("fercheş, puţin neserios, puţin «şmecherit»..., cucerise numai inimile fetelor din anii mai mici." - D. Dumitriu, 1980; "Noi suntem mulţi şi jmecheriţi", "Ceauşescul", nr. 15, 1991). Din prima jumătate a secolului al XX-lea datează falsul nume propriu Smecherzon, de care s-a ocupat şi Leo Spitzer.

O întreagă reţea lexicală desenează zona de acţiune a şmecherului contemporan. Cîmpul lexical cuprinde acţiuni generale - a se învîrti, a se descurca, a se orienta, a se prinde, a fenta, a îmbîrliga -, strategii punctuale - mişculaţii (mişcoraţii), combinaţii, manevre, lipeli, mistreţuri, moşmande -, simulări - trucaje de Buftea, figuri, la şto, la ciuciu -, mijloace verbale - papagal, texte, vrăjeli, caterinci, abureli etc. şi, desigur, plasarea justă: pe fază, pe felie. Şmecherul - care e miştocar, pontos, naş, jupîn, băiat de băiat - îşi trage maşini dichisite, supărate, bengoase; uneori pretenţiile îi sînt ironizate (de alţi şmecheri), pentru că prea se dă rotund/lebădă/balenă etc. (Recomand, pentru o viziune din interior, cărţile unor reprezentanţi ai lumii în cauză, de pildă I. Chertiţie, Confesiunile unui gardian sau M. Avasilcăi, Fanfan, rechinul puşcăriilor).

Analiza semantică a calificativelor nu e niciodată uşoară; dicţionarele o rezolvă adesea prin circularitate şi reciclare a sinonimelor. În cazul şmecherului, dacă lăsăm de o parte şirul de sinonime, definiţia din DEX e mai curînd pozitivă, fără condamnări morale, invocînd abilitatea ("care ştie să iasă din încurcături; pe care nu-l poţi păcăli"). Oricum, epitetul şmecher e folosit azi cu toate nuanţele evaluative posibile: de la dispreţul acuzator la mîndria autosuficientă; presupune în genere un amestec stabil de reproş şi invidie, care apare mai evident cînd comparăm cuvîntul cu sinonimele sale aproximative: unele accentuează condamnarea, sînt particularizante şi agravante (coţcar, înşelător, panglicar, potlogar, trombonist), altele subliniază latura pozitivă a abilităţii (abil, deştept, dibaci, descurcăreţ, ingenios, iscusit).

Într-o listă de asociaţii, de cuvinte tematice, e interesantă şi etimologia. Cîmpul semantic e ilustrat de multe turcisme (sau derivate de la turcisme); majoritatea sînt cam învechite - ghiduş, işchiuzar (sau iuşchiuzar), mehenghi, pehlivan, pezevenchi, pişicher, telpiz - dar cel puţin un termen de bază rămîne în uzul actual: şiret. Viclean şi meşter provin din maghiară, hoţ şi hoţoman au origine necunoscută, marghiol e grecesc.

Pentru şmecher, dicţionarele noastre trimit la germ. Schmecker, deşi schimbarea semantică (de la sensul "persoană cu gust rafinat", cf. DEX) nu e nici atestată şi nici prea credibilă. Pe de altă parte, în textele literare moldoveneşti din secolul trecut (la Alecsandri, de pildă) apare, înainte de şmecher şi şmecherie, cuvîntul teşmecherie: pe care dicţionarul academic (DLR) îl explică printr-o contaminare cu şmecherie, deşi lucrurile nu sînt de loc clare; oricum, şmecherie (atestat la Creangă şi la Caragiale) pare să-l fi precedat pe şmecher.

Etimologia mi se pare încă în discuţie (alt etimon german? o filieră idiş? cu totul altă origine?). Probabil sub influenţa temei, eram tentată să sugerez o pistă "şmecheră", care nu se bazează, din păcate, pe nici o dovadă. Mi-ar fi plăcut să descopăr că un cuvînt atît de specific argotic era un unic exemplu anagramatic (de tipul "largonji", "verlan", procedee bine reprezentate în argourile franceze), şi că teşmecherul şi şmecherul ar fi venit, de fapt, de la... meşter. Forma pseudo-germană ar fi fost, atunci, o subtilă şmecherie: în ce altceva se putea deghiza şmecherul pentru a-şi putea atribui prestigiul seriozităţii şi al tehnicii? Din păcate, pista e fantezistă...

Şi totuşi, între cele două cuvinte e o permanentă afinitate semantică: şmecherul e de fapt un tehnician al adaptării fără prea multe scrupule, un profesionist al trucului. Oricum, jocul de cuvinte rămîne: o uşoară perturbare fonică, o inversare de silabe, şi meşterul devine şmecher...

sursa foto: sandrinio.ro