Slow-jurnalism
Cu ocazia aniversării a 5 ani de Premiile Superscrieri, Fundația Friends For Friends lansează cartea Superscrieri: Drumul generației noastre, care regrupează un best of al materialelor care au luat premiul I sau Superscrierea Anului între 2011 și 2014 la Premiile Superscrieri. Antologia cuprinde 24 de materiale de non-ficțiune, purtînd semnătura a 22 de autori români, unele dintre ele la prima lor apariție pe print. Lansarea este însoțită de o expoziție de ciorne ale autorilor din carte, care va avea loc miercuri, 30 septembrie, de la ora 19, la Art Yourself Gallery (Clucerului 8).
Vintilă Mihăilescu a scris una dintre prefețele cărții, pe care o puteți citi în cele ce urmează.
Am admirat această inițiativă înainte de a ști prea bine în ce constă și am iubit această carte înainte de a o vedea. Un lucru îmi era clar: încearcă să reabiliteze cuvîntul într-o lume și o vreme de vorbe’n vînt și în care, din semn, cuvîntul a devenit sms. Să descojești cuvîntul, să-i savurezi miezul de înțelesuri și să-l oferi apoi pe o farfurie cu mica ta monogramă în filigran, ce voluptate! Să oferi ospitalitatea unor astfel de nomazi ai cuvîntului bine temperat, așa, de la prieteni la prieteni, ce dăruire! Doar această intenție, doar această străduință și era suficient pentru mine. Bine, trec mai departe înainte de a deveni patetic; dar ce să-i fac, chiar m-am bucurat foarte mult cînd am auzit de toate acestea!...
Ce era mai departe? Povești... Aici, din tînăr amorez al cuvintelor am devenit, brusc, un bătrîn ironic și am început să mă amuz. I’auzi, „superscrieri”; e super-tare! Le mai zice și altfel: jurnalism narativ / creative non-fiction / story-telling... Ăștia se străduiesc să rebrenduiască apa caldă – mi-am zis eu, amuzat. Într-un fel, așa și este: aceeași Șeherezadă cu altă pălărie... Da, dar aceste narațiuni au și poze! E adevărat, dar și asta este o istorie veche. Oamenii cavernelor își spuneau poveștile vînătorești scrijelind imagini pe pereții peșterilor, povestirile biblice au umplut frescele bisericilor, aventurile lui Jules Verne erau ilustrate, ca să nu mai vorbim despre cărțile de povești pentru copii. Nimic nou deci nici din acest punct de vedere. În alt fel, bineînțeles, lucrurile nu stau așa.
, desigur, dar poveștile au început să dispară din viața noastră și Luca Niculescu are dreptate că acest „gen” trebuie „resuscitat”. Tocmai pentru că e pe cale de dispariție, pentru că trebuie recuperat pentru bunăstarea noastră sufletească. Este aici un soi de nostalgie activă și cu fața spre viitor – căci nostalgia, dacă nu este activă, e simplu ramolisment. Și pentru a scoate din uitare și a trezi publicul din amnezie, e nevoie de ceva marketing, trebuie să apeși puțin pe pedala brandului și să anunți, suficient de convingător: lume, lume, the story strikes back! Fundația Triple F a făcut-o și i-a ieșit.
Există și alte reușite similare, diferite și diferit ambalate, dar care au în centrul lor, sui generis, aceeași idee. Cel mai apropiat este cazul filmului documentar. L-am văzut cu ochii mei la AstraFilmFest, renăscînd din cenușa marginalizării, l-am urmărit în zilele de miercuri de la MTR, dedicate „genului” și unde, luni de zile la rînd nu erau decît doi, trei spectatori în sală. Acum spune povești fascinante pentru un public consistent și fidel. Cel mai depărtat caz și aparent fără nici o legătură cele de față este cel al „produselor tradiționale”. De fapt, acestea nu fac decît să vîndă povești, frumoase și gustoase, nostalgii la pachet. Nostalgii tot cu fața la viitor, căci majoritatea sînt creații recente, precum zecile de tipuri de brînză de capră, ecumenic mondializate, cu ceva franțuzesc, ceva olandez, ceva italian și ceva caș dulce tradițional (de capră) din care nu prea s-a produs vreodată în România. Sînt poveștile gastronomice tot ale unei noi generații, care a reușit să convingă un public tot mai numeros să îi asculte non-ficțiunile creative.
Dar (mai) este nevoie de povești? Dacă nu ni se spun, credem că nu; dacă ni se spun, realizăm că da.
Indiferent ce credem însă,
face parte din viața noastră, căci viața însăși este o poveste – nu vis, ăsta-i altă... poveste. Există o „rațiune narativă” – spunea Ortega y Gasset, pe care îl iubeam cînd era și eu „noua generație”. Există apoi o rațiune a narațiunii, a „poveștii”: prin ea poți comunica cel mai bine. Ca să poți spune o poveste, trebuie să zăbovești în preajma eroilor ei, să renunți la orgoliile profesionale și să ai răbdare să-i asculți, să-i înțelegi și să-i accepți chiar dacă, în cele din urmă, îi vei iubi sau nu.
Fiecare este semnificativ în felul său, fiecare spune ceva despre el, dar și despre societatea în care trăiește. Mai întîi de toate, jurnalismul narativ este astfel un
, care are ca principiu întîlnirea cu oamenii dincolo de evenimentele
.
În acest sens,
își motivează astfel demersul: „deoarece astăzi ciclul ultra-rapid al știrilor face rating dacă ești primul, nu dacă ai dreptate. Ne spune ce se întîmplă în timp real, dar rareori și ce înseamnă toate acestea”. Cîștigători de Pulitzer pentru reportajele lor minuțioase pledează pentru un jurnalism „din poartă’n poartă”, pentru care important nu este să fii bine echipat, ci bine adaptat la lumea pe care vrei să o descoperi. Unul dintre aceștia, Paul Salopek, îi recomanda, de pildă, unui mai tînăr coleg care intenționa și el să facă un reportaj în provincia Sichuan din China: „Dacă va trebui să iei un măgar, lasă-ți suficient timp ca să înveți cum să te porți cu el. E mai dificil decît să zbori cu avionul”. Pentru că nu avusese răbdare să discute și cu măgarul, Salopek își spărsese nasul și aparatul de fotografiat la primul său reportaj „din poartă’n poartă”, fiind aruncat cît colo de către animalul nemulțumit de tratamentul la care fusese supus. Uneori, pentru a ajunge la oameni, trebuie să te împrietenești mai întîi cu măgarii lor...
Apoi, după ce ajunge la oameni, fiecare jurnalist își spune povestea cum știe mai bine, căci nu există o rețetă a genului. Volumul de față o dovedește cu prisosință: nu sînt două texte scrise în aceeași „cheie”. Dar toate, indiferent de subiectul ales, sînt în căutarea sensului, nu a evenimentelor și își dau răgazul să-l caute pînă cînd ajung la credința că l-au găsit. Oricum, există un tîlc în fiecare poveste, chiar dacă în majoritatea nu se
mare lucru.
Pe de altă parte, acest slow-jurnalism este unul angajat „pe bune”, angajat omenește înainte și mai presus de ideologic/politic/civic. Căci fiecărui autor
de eroii săi, altminteri nu le-ar mai fi spus povestea. Toți sînt cineva, ai cuiva, de undeva, sînt persoane, nu doar personaje. Uneori autorul este și eroul propriei povești, apropiindu-se cu aceeași răbdare și curiozitate de propria sa persoană; o descoperă, maieutic, prin Celălalt. Oricare ar fi însă eroii, jurnalismul narativ este și o descoperire de sine în oglinda celuilalt. Mai toate textele au undeva, în fibra lor, acest fior al (re)cunoașterii de sine: uite ce mi s-a întîmplat,
, cînd am stat de vorba cu el/ei, nu-mi vine să cred!... Totul e să ne facă pe noi, publicul, să credem. Iar pentru asta trebuie să știi să mînuiești cuvîntul, să știi să-l faci să povestească.
Nu știu alții cum vor fi, dar eu unul am crezut tot ce am citit în acest volum. Credeți-mă, și descoperiți-vă vecinii – și pe voi înșivă – în cele 23 de povești ale „generației... noastre”!
Cartea Superscrieri: Drumul generației noastre este disponibilă în rețelele Cărturești și Humanitas. Încasările de pe urma vînzării vor fi redistribuite către un premiu la Gala Premiilor Superscrieri 2016. Volumul este un proiect al Fundației Friends For Friends împreună cu BRD Groupe Société Générale.