Simpatizantul vietnamez și empatizantul român

● Viet Thanh Nguyen, The Sympathizer, Grove Atlantic, 2015; Simpatizantul, trad. de Tatiana Dragomir, Editura ART, 2017.

Întîmplarea a făcut ca recent să achiziționez două produse made in Vietnam. Un telefon și o carte, ambele excelente. În spatele amîndurora stau know-how și tehnologie occidentale. La primul, via Coreea de Sud; americane în cazul cărții. Cel puțin în ce privește telefonul, Vietnamul, țară comunistă, copie cu sîrg practicile de afaceri ale fratelui mai mare, chiar dacă relațiile cu Mao n-au fost mereu perfecte ca la început.

Dacă telefonul e clar de producție vietnameză, cartea – pentru care scriu însemnările de față – e mai degrabă vietnameză prin derivare. Dar e de ajuns pentru a o face unică și extrem de interesantă.

Romanul Simpatizantul – căci despre el este vorba – este cartea de debut literar a lui Viet Thanh Nguyen, profesor la Universitatea Carolina de Sud, născut în Vietnam, crescut și educat în America. Este povestea inspirată din întîmplări reale a unui spion comunist care a fost mult timp ordonanța unui general în armata Vietnamului de Sud. Dubla sa postură îi dă acces la perechile antinomice de realități ale Vietnamului, cea pro-comunistă și cea pro-americană, cea de nord și cea de sud, cea învingătoare și cea învinsă. În același timp, dedublarea îi oferă și lui Viet Thanh Nguyen ocazia să scrie o serie de pagini memorabile despre psihologia spionului aflat permanent la marginea schizofreniei. Mai mult decît atît, întrupînd într-un fel și partea colonială a istoriei Vietnamului, „simpatizantul” comunist cu educație americană e fiu de preot francez și de mamă din Da Nang, zona în care nordul și sudul se întrepătrund. Un personaj-emblemă, așadar, pentru Vietnamul de iei și de azi, dar și pentru cel unificat sau dezbinat.

Stilul romanului lui Viet Thanh Nguyen este spumos și neașteptat de bogat pentru o scriere de debut. Tiparul asocierilor, acuitatea observațiilor, tehnica – par îndelung exersate cu mult înainte de a fi expuse în carte. Îmi vine în minte capitolul în care un personaj – aparent, celebrul regizor Francis Ford Coppola, denumit „Autorul” – vorbește fără punctuație, ceea ce a dus la crearea unor pasaje scrise savuroase, încîntătoare la lectură prin lipsa deliberată a virgulelor, semnelor de întrebare sau de exclamare. Sînt și întîmplările în sine, istorice, povestite de personajul participant direct – de pildă, evacuarea haotică, tragică, a Saigonului care cădea în mîinile comuniștilor. Căderea Saigonului nu a fost însă numai un eveniment vietnamez. Ea a reprezentat prima înfrîngere a americanilor după euforia cîștigării războiului mondial împotriva lui Hitler, resimțită ca atare pînă azi. Cînd Trump spune în campanie „Să facem iar America mare!”, exact la statutul de dinaintea căderii Saigonului se referă. Mai departe, narațiunea romanului este una sofisticată. Textul lui se vădește a fi raportul-confesiune pe care spionul comunist, din carantina ideologică în care era ținut, l-a dat superiorilor la întoarcerea din misiunea la imperialiști. Este un document de reflecție asupra sensului angajamentelor. Este genul de scriere de introspecție de cea mai bună calitate, adică degajată și dezinhibată, în care peisajul e cel de interior, al naturii umane, pentru care fundalul istoric e în final doar pretext. Una peste alta, nu degeaba autorul Simpatizantului a luat premiul Pulitzer pe 2016, fiind comparat cu Graham Green sau Saul Bellow.

În mod particular, pentru un cititor din România, romanul lui Viet Thanh Nguyen poate spune însă în plus și alte lucruri. Unul este legat de vastitatea „diasporelor”. Tragedia instaurării comunismului nu are doar o dimensiune românească. Nici măcar doar una europeană. Refugiații de comunism au provenit și din Asia, ceea ce dă fenomenului o amploare internațională. Dintr-odată, nu mai sîntem așa de unici cu experiența noastră de exil. În plus, să nu uităm că Vietnamul are aproape 100 de milioane de locuitori – de patru-cinci ori populația României. Apoi, este și posibilitatea cunoștinței cu o tipologia asiatică a comunismului, în raport cu cea experimentă în România sau în alte țări est-europene. Nu am date concrete, dar la nivel subiectiv, de lectură de roman, comunismul asiatic are un ton al cruzimii fizice și psihice cu cel puțin cîteva octave mai sus. E edificator în acest sens capitolul despre tortura prin privarea senzorială, unic în felul lui. Rarefierea aproape absolută a rațiunii raporturilor și acțiunilor comuniste ajunge să o recompună pe cea din alte cărți devenite clasice în această privință, precum Întuneric la amiază. Dar ceea ce i s-a reproșat la un moment lui Koestler – că nu a expus și violența fizică a regimului, limitîndu-se la expunerea torturii intelectuale – nu i se mai poate spune și lui Nguyen.

A fost totuși un lucru pe care nu l-am putut accepta cînd am ajuns la capătul lecturii. O anume așezare a cărții pe sugestia unei echivalențe între colonialismul occidental și comunismul oriental. Ambele, lasă să se strecoare autorul, au experimentat pe spinarea Vietnamului. Un ușor iz de naționalism pe post de arbitru între cele două rele vine să condimenteze la final un maraton fascinant de lectură. Aș fi preferat să nu îl folosească. Iar dacă tot l-a folosit, întreb: unde e ediția vietnameză a romanului său?

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.