Show-uri nocturne & viraje emoționale

16 august 2017   Dileme on-line

După cîteva ediţii organizate la Bucureşti şi Alba Iulia, a opta ediţie a Festivalului Dark Bombastic Evening (DBE), desfășurată în perioada 3-5 august (www.darkbombasticevening.com), s-a apropiat periculos de graniţele ţării (cu Ungaria), cît pe ce să scape în afară, la ştrandul Grădina Termală de lîngă romanticul cimitir al satului Dorobanţi, judeţul Arad. Provincialul s-a strămutat în rural, o opţiune care sacrifică avantaje logistice pentru beneficiul consolidării unei comunităţi loiale şi pentru un spaţiu cît mai naturist.

Urmînd poveştii de succes a festivalului de la Gărîna, festivalurile de nişă de la noi preferă să abandoneze mediile urbane în tentaculele organizatorilor ce mizează pe băi de mulţime şi demonstraţii de forţă sponsorizată. Pentru genuri muzicale diferite, evenimente precum Smida Jazz, Waha, Rockstadt optează pentru logica delimitării, a specializării şi a unei comunităţi cvasi-hippie dispusă să se izoleze pentru cîteva zile în alte lumi decît cea a urzelii tronurilor în care ne afundă cotidianul recent. În plus, începe să umble şi la noi vorba despre festivaluri europene în locaţii neobişnuite – vezi Prophecy Fest într-o peşteră din Germania ori Rock the Boat pe un vas de croazieră între Norvegia şi Danemarca. DBE pare să fie în căutarea unui model similar al locurilor neobişnuite. Anul acestea, vizionarea de concerte rock din piscină, cu o bere în mînă şi degetele de la picioare fluturînd prin apă, a fost o experienţă aparte a cărei compatibilitate cu spiritul muzicilor dark şi psihedelice e încă subiect de dezbatere în sînul comunităţii. Indiferent de concluziile ontologice ce se vor trage, pentru toţi participanţii va rămîne o experienţă de povestit.

După unele mofturi iniţiale, publicul a început să recunoască şi avantajele: concertele întinse pînă la orele 3-4 dimineaţa au permis multor trupe să ofere show-uri nocturne spectaculoase; locaţia a oferit piscine primitoare, spaţii de campare, zone de relaxare ori de resemnare; iar pînă la urmă obligativitatea de a-ţi petrece căldurile între aceiaşi oameni e de natură să închege comunitatea, mai ales cînd mînînci mici alături de artişti cu care cîndva abia făceai rost de postere.

Dacă anul trecut festivalul a fost dominat de sonorităţi metal, anul acesta am avut o infuzie semnificativă de post-punk, cu reprezentanţi ai genului veniţi din Franţa (Solor Dolorosa), Belgia (Whispering Sons), Rusia (Motorama), Grecia (Cyanna Mercury) şi România (timişorenii Arc Gotic, rebranduiţi drept post-punk după ce eticheta gotic a fost confiscată de comunitatea metal). S-au evidenţiat trupele care se revendică explicit drept continuatori ai celor de la Joy Division: studenţii belgieni Whispering Sons au fost surpriza festivalului („trupa de care n-a auzit nimeni dar a plăcut tuturor”), în timp ce geek-rockerii ruşi Motorama au venit cu o prezentare sovieto-britanică intrigantă, lăsînd impresia că veniseră pentru Festivalul de şah de la Arad.

Segmentul românesc a fost ceva mai bogat decît în ediţiile precedente, însă rezervat în exclusivitate timişorenilor: post-rockerii Methadone Skies, blackerii Dordeduh (proiect desprins din Negură Bunget) şi veteranii Arc Gotic, care cîntau post-punk pe cînd punkul nu apucase să ajungă la noi. De la Phoenix încoace Timişoara dă pe bandă rulantă trupe de pionierat în toate genurile – mulţi „primi paşi” în muzica românească s-au făcut acolo, beneficiind şi de conexiunile internaţionale ale muzicienilor, iar proximitatea locaţiei DBE a oferit un bun prilej pentru a sublinia asta. Grupurilor menţionate li se adaugă şi trupa (tot bănăţeană) de teatru experimental Auăleu care a încheiat festivalul cu o bizară adaptare a baladei Mioriţa sub formă de teatru muzical cu măşti, cu o coloană sonoră live intensă - o alternativă autohtonă la concertele-teatru prezentate în ediţii DBE precedente ale ansamblului grec Dirty Granny Tales.

Metalul extrem a fost împins tîrziu în noapte, cu efect de cofeină tîrzie, prezentînd două mostre ce îmbie la comparaţii între felurile în care se dezvoltă black metalul pe cele două maluri ale Atlanticului: pe de o parte, americanii Wolves in the Throne Room mizînd pe intelectual (mitologie, environmentalism) şi o inginerie sonoră atent proiectată, beneficiind de deschiderea tot mai largă a genului de cînd presa americană îl repoziţionează drept muzică de avangardă; de cealaltă parte, norvegienii Kampfar mizînd pe un naţionalism viril de enclavă, cu mare priză la psihologia metalistului român tradiţionalist. Tot în segmentul metal pot fi încadraţi şi prietenoşii Hamferð din Insulele Feroe, reveniţi în România după buna impresie lăsată anul trecut cu sortimentul lor operatic de doom-metal, o alternativă mai caldă şi mai tinerească la My Dying Bride.

Post-rockul atmosferic a fost reprezentat de trupe la limita regulamentului genului – pe lîngă pomeniţii bănăţeni Methadone Skies au urcat pe scenă două grupuri care ne-au vizitat şi în trecut, însă acum au avut ocazia să se prezinte mai în largul lor: norvegienii Spurv (post-rock instrumental condimentat cu trompetă) şi britanicii Esben and the Witch (un fel de Chelsea Wolfe, dacă Chelsea ar şti cînta şi la un instrument).

Concertele cele mai interesante rămîn însă cele necatalogabile. Finlandezii Oranssi Pazuzu au fost, în funcţie de cine e întrebat, fie traumatizanţi, fie revelatori cu privire la ce înseamnă noise-rock-ul modern post-Swans, post-Sunn O))) şi post-cam orice a concertat vreodată la noi. Austriecii Der Blutharsch and the Infinite Church of the Leading Hand vin cu o lungă istorie de controverse, spre amuzamentul liderului Albin Julius care rîde pe sub mustaţă de cîte ori presa muşcă momelile pe care acesta le încorporează în estetica grupului. Danezii Of the Wand and the Moon sînt cunoscuţi publicului român sub formă de proiect folk solo - au cîntat şi la TIFF acu ceva vreme, cu ocazia contribuţiei la coloana sonoră a filmului De ce eu? în regia lui Tudor Giurgiu. De data asta s-au prezentat drept trupă în toată regula, cu versiuni bogat ornamentate ale unor piese mai cunoscute în variante solo minimaliste. Alt grup care a progresat în ultimii ani de la statutul de proiect solo la cel de trupă multi-faţetată sînt americanii Wrekmeister Harmonies cu masajul lor psihic care i-a adus de la o vreme în atenţia topurilor Pitchfork şi Quietus. Grecii Hail Spirit Noir ar fi avut şi ei ceva de spus în această zonă bizarre-rock însă conform statutului de trupă tînără au intrat pe lumină, la sacrificiu, cu un concert de încălzire.

Calitatea sunetului e o provocare importantă cînd genul muzical se schimbă cu fiecare grup care urcă pe scenă, mai ales dacă identitatea unor trupe mizează pe o inginerie sonoră aparte ce nu poate fi expediată cu cîteva setări notate pe un şerveţel. Cu riscul provocării unor întîrzieri în program, s-a configurat sunetul propice fiecărui spectacol, purtînd faţă de audiofili o grijă care nu e uzuală evenimentelor rock/metal de la noi (orientate mai degrabă spre o filosofie a festivalurilor berii). S-a renunţat şi la vreo grupare stilistică pe zile, astfel că fiecare concert a venit ca o surpriză şi un viraj emoţional brusc - nu întotdeauna unul comod, dar cine a bătut atîta drum o face tocmai pentru a abandona tabieturile şi inerţia.

În ciuda obstacolelor logistice şi meteorologice, DBE 8 a fost ediţia cea mai satisfăcătoare din ultimii ani, cu cel mai eterogen program, săpînd cu tenacitate la tranşeele unei nişe care să delimiteze evenimentul de celelalte festivaluri rock care au mai dobîndit o oarecare tradiţie prin părţile noastre.

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.

Mai multe