„Sfîrşitul” subvenţionat al presei culturale?

Am trecut, de curînd, printr-o comună din Bărăgan şi am văzut un chioşc de ziare. M-am simţit ca şi cum ar fi apărut King Kong în persoană, la mine la Ploieşti, călare pe-un zgîrie-nori. Iar în vitrina chioşcului de ziare era şi-o revistă culturală. Mi s-a părut că visez de-a dreptul.

Cum de-o fi aranjat Providenţa chestia asta tocmai cînd mă pregăteam să scriu despre subvenţionarea presei culturale? N-am de unde şti, dar a picat bine. Căci adevărata problemă a presei culturale – şi a presei, în general – e cum ajunge la cititori. Şi dacă ajunge. În ultimii ani, s-au închis cam jumătate din numărul de chioşcuri de ziare din ţară. În mediul rural, abia dacă mai găseşti cîte unul, prin cîte-o comună mai răsărită. Unele publicaţii – în primul rînd cele culturale – se distribuie acum numai în oraşele reşedinţă de judeţ, deci nici în oraşele mici şi mijlocii numai ajung. Sigur, dacă nu avem pîine, trebuie să mîncăm cozonac: putem face abonamente.

Dar nu-i aşa de uşor cum pare. În România, nu există – ca în Marea Britanie ori în alte ţări – o “cultură a abonării” (ca să mă exprim savant). Oamenii nu prea se abonează pentru că şi-au pierdut încrederea în poştă. Sau poşta pur şi simplu nu poate asigura livrarea peste tot. Un ziar local care mergea foarte bine (din “capitala unui judeţ de munte”, vorba lui Caragiale) şi avea mulţi abonaţi a suferit un şoc serios acum cîtva timp, cînd Poşta Română a redus numărul de poştaşi, astfel încît prin comunele înşirate pe munţi livrările au ajuns să se facă doar o dată pe săptămînă. Or, neavînd niciun sens să primească, o dată pe săptămînă, ziarele “la pachet”, oamenii au renunţat la abonamente. Cu presa culturală e şi mai complicat. O revistă tipărită în cîteva mii de exemplare şi editată de un ONG sau de vreo mică entitate nu are nici măcar forţa de a-i convinge pe distribuitorii de presă s-o preia şi s-o răspîndească pe teritoriul frumoasei noastre patrii.  Pentru difuzorii de presă, e complicat şi ineficient să împartă cîteva exemplare la fiecare chioşc (căci mai multe nu se vînd), să ia retururile înapoi, să facă toate hîrtiile aferente (avize de expediţie, facturi etc.) şi pentru toată treaba asta să se aleagă cu cîţiva lei.

Aşadar, revistele care nu au în spate un trust de presă, care să le livreze distribuitorilor şi altceva – şi majoritatea revistelor culturale nu au – nici măcar nu ajung la public. Sau ajung pe sponci. În aceste condiţii, legea privind subvenţionarea revistelor culturale pare adaptată mai degrabă presei de acum cîteva zeci de ani. E foarte bine că există o asemenea lege, căci presa culturală nu poate fi lăsată doar la mîna pieţei libere. Cu atît mai puţin pe o piaţă ca în România, unde distribuţia de presă e muribundă: nu numai că jumătate dintre chioşcuri au dispărut, dar cele care mai sînt nu trăiesc, de fapt, din vînzarea presei, ci (şi) din altceva – vînd biscuiţi, napolitane, cafea, ţigări etc. Or, legea, aşa cum e construită, subvenţionează producţia: se dau bani pentru acoperirea costurilor de hîrtie, tipar, salarii etc. Cu alte cuvinte, legea contribuie la subzistenţa revistelor culturale, dar nu are în vedere chestiunea esenţială: accesul publicului la aceste reviste. Nu mai vorbesc despre complicaţiile birocratice ale legii şi despre metodologia de aplicare, din cauza cărora este, efectiv, greu spre imposibil ca publicaţiile cu pricina să încaseze banii, după ce i-au avansat. Căci aşa funcţionează lucrurile: revista plăteşte din fondurile proprii ce are de plătit, iar după aceea, cu o tonă de documente justificative, îşi decontează cheltuielile la Ministerul Culturii. O foarte bună analiză a situaţiei a apărut în Observator cultural, sub semnătura lui Carmen Muşat.

Am intrat în toate aceste detalii tehnice pentru că foarte multă lume a reţinut doar ideea generală: avem o lege de subvenţionare a revistelor culturale. Aşa e, avem, dar nu prea ne foloseşte. Pentru că e construită greşit şi neadaptată la condiţia actuală a presei (culturală sau nu). Care, mai devreme sau mai tîrziu, va rămîne doar online, iar varianta tipărită va fi mai degrabă un mic lux pentru foarte puţini. Din păcate.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.

Fotografie de Marius Georgescu