Sfîrșitul Paradisului
Sfîrșitul Paradisului
Berlin se poate caracteriza destul de bine prin cea mai banală propoziție: E frig. Berlinale e plasat în probabil cea mai cîinoasă perioadă a anului. Ninge mărunt și mereu, bate vântul, frigul umed îți intră în oase. Ești redus zi de zi cam la același itinerar claustrofobic, mergi și vii cu simțurile confuze: dacă nu ți-ai luat haine suficient de groase, Berlinale nu poate fi altceva decît o cursă interminabilă prin frig cu pauze epuizate în sala de cinema; dacă ți-ai luat haine suficient de groase, devine o zbatere chinuită, supraîncălzită prin cinematografe, cu prea multe bagaje și prea multe reviste de cinema, și spaima mereu prezentă că vei uita pînă la urmă undeva ceva important. A doua variantă vine însă cu un bonus: poți oricînd să te simți răzbunat oprindu-te încotoșmănat lîngă covorul roșu în timp ce vedetele cu rochii fără spate coboară din limuzinele BMW în uralele unui public prea modest să merite efortul, și defilează, suple, aproape străvezii, cu pielea contractată, cu zîmbete foarte largi sub care sînt sigură că își doresc cu ardoare să plîngă.
Un tablou à la Ulrich Seidl dus la desăvîrșire de linia întîmplătoare de penel a unui cameraman care filma la deschidere o vedetă în timp ce aceasta, abandonată fără veste în mijlocul covorului, nu-și dăduse încă jos paltonul gri șoarece, de lungime meschină, aruncat peste valurile înspumate ale rochiei cu trenă. Ecranul de la Palast a imortalizat momentul. Austriacul n-ar fi putut detona mai bine și mai defintiv “Paradisul Glamour” nici dacă și-ar fi propus-o.
Prezența enigmatică a lui Wong Kar Wai, cu eternii lui ochelari negri – pe covor și în fotografiile de la Palast, la fel ca în toate celelalte – sporesc efectul de comedie neagră și seacă. Regizorul hong konghez a deschis a 63-a ediție a festivalului cu noul său film despre kung fu. Prezența cuplului Ziyi Zhang și Tony Leung Chiu Wai pe covorul roșu a fost o mostră de glamour chinezesc pur și dur, cu frac, el, și tul foșnitor și regal, ea, cu ochi negri, voalați de o rouă strălucitoare. Dar absolut nici un moment nu s-a comparat cu intrarea cineastului în scenă. Mulțimea a început să urle și să freamăte cînd prim-planul magnificilor ochelari negri și a chipului enigmatic din spatele lor a ocupat ecranul de la Palast. Dar, serios acum, cine l-ar recunoaște pe Wong Kar Wai fără ochelarii lui negri? Sau cine n-ar fi convins că un asiatic în frac, cu ochelari negri e Wong Kar Wai? Ironia a părut să scape fanilor al căror extaz ne-a reamintit că sîntem în secolul regizorilor-staruri.
Austriacul Ulrich Seidl se află în competiție cu ultimul film din trilogia “Paradisului”, primul fiind Paradies: Liebe/ Paradise: Love, despre care un journalist de la Screen spunea că a început trilogia cu “un strigăt”. Al doilea, în competiție la Veneția anul trecut se numește Paradies: Glaube/ Paradise: Faith. Cele trei filme sînt povestea a trei personaje feminine între care există legături de familie. Prima protagonistă, care pleacă în Kenya pentru a căuta extazuri sexuale în brațele escortelor locale, este sora unei catolice fervente la ale cărei tribulații asistăm în cel de-al doilea film, și mama celei de-a treia, personajul principal din Paradies: Hoffnung/Paradise: Hope. Discuția despre oricare dintre ele e incompletă fără celelalte, însă din păcate pe primul n-am avut ocazia să-l văd. Al doilea e, probabil cel mai extrem dintre ele. Anna Maria e așezată în mijlocul cadrelor nemiloase ale lui Seild în toată splendoarea rufele murdare ale sufletului ei. O vedem purtîndu-și cruciadele printre personaje halucinant de sordide, pe care camera lui Seidl le curtează cu pasiune.
O vedem cum dă recitaluri de fervoare, autoflagelîndu-se și în final masturbîndu-se cu crucifixul adorat. Dar ceea ce se întîmplă între regizor și universul protagonistei lui pare mai degrabă un viol brutal și nemilos. Seidl îi smulge Mariei întregul ridicol și nu îi oferă nicio clipă de empatie în schimb. Iar ea nu poate face nimic ca să se apere. Drept urmare toată lumea se aștepta la o supradoză de scabros de la povestea unei adolescente supraponderale care merge într-o tabără de slăbire și acolo se înamorează de doctorul taberei. Iar cadrele emblematice ale austriacului nu dezamăgesc. Urîtul saturat și geometric încadrat rămîne subiectul principal. Vedem trupuri învelite în falduri de grăsime, unele mai vaste, altele mai incipiente, făcînd exerciții în săli aseptice, le vedem atîrnate de bări sau pedepsite să stea lungite pe burtă pe culoar, la lumina neoanelor, cea mai puțin flatantă dintre lumini și ca atare o alegere frecventă a austriacului.
Această ultimă imagine evocă o licitație de ton. Le auzim cîntînd ritmat: “If you happy and you know it clap your fat” și lucrul ăsta nu pare să le miște cu nimic. Pentru că adolescenții de diferite mărimi și grosimi au mai trecut cu toții prin tabere ca aceasta. Știu unde să-și ascundă batoanele de ciocolată, știu să prăduiască bucătăria noaptea și dau petreceri cu bere pînă noaptea tîrziu. Slăbirea lor e o misiune imposibilă deci, nu există speranță de transformare pentru ei în ultimul paradis al lui Seidl. Doctorul (actorul de teatru Joseph Lorenz) trecut de 50 de ani de care Melanie se va îndrăgosti e un bărbat bine păstrat, cu gesturi de clovn sentimental. O vreme se vor juca de-a doctorul, o vreme el o va încuraja și intimitatea lor va avansa pe muchia de cuțit dintre dintre prima dragoste și pedofilie. Dar treptat atmosfera se schimbă și Melanie (excelent interpretată de Melanie Lenz) și prietena ei Verena (Verena Lehbauer, care monopolizează ecranul de fiecare dată cînd are ceva de spus) discutînd despre primele lor impulsuri sexuale îl vor înmuia pe Seidl.
Mecanicitatea atît de exploatată în filmele lui lasă locul unei galerii de personaje dacă nu surprinzătoare – în fond și ele urmează o mecanică specifică vîrstei lor – măcar foarte vii și mult mai capabile să exprime peisajul adolescenței decît majoritatea filmele cu adolescenți. Și compasiunea lui Seidl nu pare să fie doar pentru că a-ți bate joc de niște adolescenți obezi nu ar putea să-i vină la îndemînă nimănui. O vreme doctorul, personaj fără nume, pare să o încurajeze și să o atragă pe juna lui pacientă, iar ea începe să-l hărțuiască cu ochi de cățeluș. Relația lor se “consumă” în cîteva ocazii cheie și de tot atîtea ori regizorul alege să învăluie totul într-o elipsă. Acele elipse vor genera întrebări după ce s-a derulat genericul final. Însă de fiecare dată, înainte de cut, cînd el pare să se lase învins de atracția scandaloasă, ceva în ochii lui, ceva teribil de înduioșat și de vulnerabil, ne împiedică mintea să scormonească prin cotloane murdare. Ne lasă să sperăm că lucrurile s-au oprit înainte. Și avem speranțe mari. Poate că în felul ăsta trebuie citită speranța din titlu. Există un straniu simț al purității în ultimul paradis. Nu e vorba de speranța că micuța Lolită, Melanie, nu va calca într-o bună zi pe urmele mamei ei care consumă extaz sexual în Kenya. Există multe semne că într-acolo se îndreaptă. Paradise:Hope e în fond un portret al unei pasiuni minore și măcar pe jumătate bolnavă și nimic mai mult. Încă un tablou al Austriei disfuncționale. De asta personajele nici nu prea au nevoie de nume. Dar fărîma de resort patern, amestecat cu o milă care rămâne trează chiar și în momente de extremă tentație și nestingherită complicitate, împiedicîndu-l pe bărbat să devină un prădător – chiar și atunci cînd prada sa e, la propriu, la picioarele lui gata să fie transformată în trofeu, el preferă să-și satisfacă fantasma și fetișul în cel mai neinvaziv mod cu putință – insuflă filmului speranță. Nu pentru cei virtuoși, cum e Anna-Maria din Paradise:Glaube, ci pentru cei ce dansează pe muchie de cuțit.
Apoi Seidl intervine aproape direct și își salvează protagonista în ultimul moment din calea unui alt prădător. Și atunci nu există nicio elipsă. Deci elipsele lui sînt negreșit aducătoare de speranță. Un soi de speranță mult mai universală decît ar fi putut să fie vreodată credința, monstru de bîlci, a Annei-Maria. Și speranța că filoanele rarissime ale compasiunii din filmele lui Ulrich Seidl n-au secat cu totul.
Laura POPESCU