Sfinţii bătrîni

Apărut în Dilema veche, nr. 52, 14 ianuarie 2005

Creştinismul răsăritean are o structură gherontocratică. Asta pentru că instituie & conservă Tradiţia, dar şi pentru că Patericul - sursă majoră a monahismului ortodox - glorifică figura "bătrînilor", din gura cărora se revarsă pilde sapienţiale sau paradoxuri enigmatice. Moştenind Vechiul Testament, creştinismul a preluat (printre altele) ideea că bătrîneţea e semn sigur de binecuvîntare divină. Bătrînilor nu li se refuză nimic. Nici măcar fertilitatea supranaturală. Iisus predicînd în templu, la numai 12 ani, ne apare deja ca puer senex, dotat cu o precocitate menită să-i ateste condiţia mesianică. Galeria sfinţilor - aşa cum emerge în iconografia răsăriteană - este la rîndul ei dominată de persoane vîrstnice.

Priviţi frescele oricărui lăcaş pravoslavnic, din Creta pînă la Moscova şi din Sinai pînă la Vancouver: Apostolii sînt venerabili, marii pustnici par să fie veri cu Matusalem, iar Arhipăstorii (de tipul cappadocienilor) strălucesc, ascetic, în majestuoasa lor puţinătate corporală. Martiriul poate încununa şi o frunte de adolescent sau vreo feciorelnică puritate. Sanctitatea - respectiv transfigurarea incoruptibilităţii ontologice - rămîne însă apanajul celor "îndelungaţi în zile". Pentru că desăvîrşirea comportă bătălia împotriva efectului coroziv al duratei, comunitatea îl exaltă pe bătrînul dăruit cu răgazul propriei cizelări lăuntrice. Numai el a surmontat ispitele care pecetluiesc imaturitatea junelui şi amiaza bărbatului împlinit. Numai el deţine "greutatea" propriilor decenii şi oferă girul înţelepciunii probate.

Există şi un alt element care adînceşte orientarea gherontocratică a Bisericii Ortodoxe. Mă refer la ierarhia ei, bazată pe acreditări definitive. Teoretic, Biserica îl poate sfinţi ca episcop pe orice tînăr integru (la minte & la trup) care a trecut de aşa-numita "vîrstă a propovăduirii", fixată - după modelul cristic - la 33 de ani. Se ştie totuşi cît de rar sînt promovaţi în funcţie candidaţii atît de fragezi. Deşi Codul canonic include reguli privitoare la căile de "pensionare" a ierarhilor, practica favorizează statistic figura episcopului care urcă treapta arhieriei după 50 de ani şi devine inamovibil. Cînd un ieromonah accede în clerul superior, el rămîne acolo pînă la moarte, chiar dacă timpul îi aduce handicapuri fizice sau intelectuale capabile să-i afecteze slujirea. Prin urmare, ritmul de primenire a Sinoadelor din sînul Bisericilor autocefale ale Răsăritului este în primul rînd biologic.

N-avem, probabil, căderea de a revoluţiona din exterior, sub presiunea dezbaterii laice, tezaurul acestui cosmos patriarhal. Adevărul este că mă încred mai curînd în duhovnicia unui preot septuagenar decît în iscusinţa nevăzută a unui sacerdot cu obrajii aprinşi de vitalitate. Înţeleg fără dificultăţi rostul experienţei, virtutea luptelor rafinate cu diavolul şi fineţea unui suflet care a contemplat, de nenumărate ori, abisul celor omeneşti. Faţa ridată a unui avvă, barba străvezie a vreunui stareţ ori şubrezenia uşor insalubră a cutărui popă de cimitir sînt amănunte chemate să-mi garanteze lucruri esenţiale: că am dinainte nişte semeni care au depăşit etapa incendiară a patimilor juvenile, care sînt salutar fragilizaţi de iminenţa sfîrşitului şi care, dacă tot au vocaţia dezlegării, te vor judeca dincolo de riguroasa ipocrizie a pretenţiei morale.

Mă confrunt însă cu o dublă problemă. Prima e legată de bănuiala că reflexul descriselor mentalităţi ortodoxe în societatea românească de astăzi e de natură să frîneze schimbarea generaţională din clasa politică. A doua vizează riscul ca Biserica noastră să-şi dilueze atracţia misionară dacă i se va aplica eticheta de corp incapabil să "ţină pasul cu vremea". În primul caz, aş recomanda separaţia conştientă de paradigma eclezială. În cel de-al doilea, răbdarea de a ne aminti că puterea lui Dumnezeu este direct proporţională cu slăbiciunea noastră de făpturi trecătoare.