Senin istoric

Motto: „I se reproșează în genere vieții noastre publice lipsa de gravitate. Glumim cu prea multe lucruri. Luăm în serios prea puține. Nu sîntem capabili de revoltă. Acceptăm cu ușurință, cu un zîmbet, orice. Mă întreb însă dacă aceste judecăți sînt juste. Mă întreb dacă, dimpotrivă, păcatul nostru nu este de a fi prea patetici, prea gravi, prea solemni. Și dacă ne lipsește ceva, cred că în primul rînd e simțul a ceea ce este derizoriu și a ceea ce este capital. (...) Ați băgat de seamă că în Caragiale există extrem de puțin glumeți? Eroii săi sînt, din contră, serioși, convinși, respectabili, intransigenți.” (Mihail Sebastian, într-un articol din revista „Rampa” din iunie 1935)

Ar fi trebuit să profităm pînă acum. Am făcut-o? Mă tem că nu.

Au trecut 30 de ani de la Revoluție. 30 de ani de deschidere, libertate de expresie, avans economic, progres tehnologic. Dar majoritatea evoluțiilor pozitive au fost îngropate sub mai multe niveluri de nemulțumire. Tot timpul s-au auzit reproșuri că nu înaintăm mai repede, că nu ni se face dreptate, că nu avem destul și destule, că nu cîștigăm ca afară, că sîntem coada Europei.

Poate sînt adevărate. Dar să nu pierdem din vedere ansamblul: toate nemulțumirile acestea acoperă ceva mai semnificativ. Am trăit o perioadă de 30 de ani foarte bună, incomparabil mai bună decît cea de dinainte de 1989, decît cea din timpul războiului și chiar decît cea din interbelic. Nu cred că are sens să argumentez în cazul primelor două comparații. Iar în privința interbelicului, e de ajuns numai să sapi puțin prin presa vremii ca să vezi ce atmosferă încărcată a fost în anii ‘30. Dincolo de glamour-ul ideilor care țîșneau de peste tot, de efervescența intelectuală, tendința era clară spre dictatura colectivului asupra individului, spre suprimarea drepturilor fundamentale ale omului, spre violență și spre cultul forței. Oricît am idealiza azi perioada aceea, nu o putem compara cu ceea ce am trăit noi în ultimii 30 de ani. Încrîncenările noastre politice pălesc în fața dezmățului ideologic de dreapta, a abuzurilor și agresiunilor din perioada interbelică, cărora le-au căzut victime și călăi - dacă mă pot exprima astfel - multe personalități ale timpului, dar și oameni obișnuiți.

De ce spun asta? Pentru că am senzația că am irosit această perioadă fastă a istoriei. Ne-am făcut - și ne facem - sînge rău pentru multe nimicuri. Și ne place să ne căinăm pentru asta. Nu afirm că nu sînt lucruri de criticat, fapte scandaloase, mulți neaveniți, mulți nesimțiți. Dar ei nu ar trebui să ne ecraneze toată existența. Nu invoc acum un război „care va schimba totul”, nici cine știe ce altă turnură istorică negativă și neașteptată, care chipurile vor pune capăt celor 30 de ani de grație. Deși nici acestea nu pot fi excluse din scenariul unei schimbări dramatice - nu știu, de pildă, cînd se vor resimți negativ efectele economice și  sociale ale schimbărilor climatice. Dar întreb altceva: pentru un individ din această Românie de după Revoluție, au meritat 30 de ani din viața sa de amărăciuni zilnice? 30 de ani de silă și dezgust, pe care i-ar fi putut trăi și altfel, mai destins, mai calm și mai împăcat? 30 de ani de frustrări că n-a emigrat sau de regrete că a făcut-o?

Moda văicărelii după „românii care pleacă din țară” are și o doză de ipocrizie. În primul rînd, nu au plecat ca pe vremea comunistă; nu este adică un gest ireversibil. Se pot întoarce, pot comunica acasă, reperele le rămîn accesibile. În al doilea rînd, au plecat pentru a trăi mai bine, cum au făcut-o și alții, din prezent sau din trecut, inclusiv românii, au plecat pentru a arde etapele și a trăi o viață mai îndestulătoare, pe un salariu mai bun pentru ce știu ei să facă sau pentru a o lua de la capăt; au plecat pentru ei și pentru că așa cred ei că se vor împlini, unii fiind sătui de primitivismul și furtișagurile din țară. Dar iarăși pierdem din vedere esențialul: au plecat pentru că au putut, pentru că au avut această opțiune care nu a fost creată din nimic și nu ni se dă mereu. O avem pentru că sîntem în cei 30 de ani de respiro.

La intransigența indiscriminantă, de orice ocazie, care așează ce e „derizoriu” și ce e „capital” pe același piedestal, și pe care Mihail Sebastian o remarca la bucureștenii de acum un secol, am adăugat încă ceva după 1989. Contribuția comunismului românesc este că ne-a luat simțul proporției la scară istorică. Discontinuitatea comunistă ne-a privat de capacitatea de a cîntări nuanțat post-comunismul. Nu am avut cu ce compara post-comunismul nostru. Doar cu comunismul, care nu era un termen de contrapunere tocmai potrivit. Sau cu ce e „afară”, iarăși o comparație de genuri diferite, pentru că România socialistă o luase rău pe arătură în ultimii ei zece ani, chiar și în comparație cu suratele din estul Europei. Așa că și acum vedem și simțim numai „monstruos”, amplificat. Vedem doar alb-negru, ca televiziunea lui Ceaușescu. Cel ce ne contrazice ne e dușman. Europa e „cu interes”. Cel ce are succes a furat. Totul devine brusc extrem, extremist. Nu avem răbdare să ascultăm, să încercăm să înțelegem, să ne construim dreptatea. Vrem să ni se dea și dreptatea, fără să concepem că poate și ea e un parcurs la care contribuim, nu un pachet de unt pe care ți-l dă sau nu „statul”. Nu mai spun să acceptăm că am greșit. Așa probabil am ajuns să cădem pradă nimicurilor și să treacă cei 30 de ani pe lîngă noi, cînd de fapt am fi putut profita de un senin istoric fără precedent.

Dacă am fi făcut astfel, poate că acum aveam și noi timp pentru a depăși imediatul politic și economic. Aveam poate apoi unele rezultate remarcabile în sport, de exemplu. Sau generam unele curente și dezbateri culturale marcante, de uz general. Nici după 1920 nu au fost vîrfurile literare de dinainte, de dimensiunile lui Eminescu sau Caragiale. Dar măcar atunci începea să se afirme un alt contingent de personalități culturale, de o valoare medie a nuanțărilor superioară celui precedent. Pe cînd după 1990, prinși de percepțiile „monstruoase”, aparent nu s-au lansat nici măcar acele elite culturale de anvergura celor din timpul comunismului. O dominație a nimicurilor, o gestiune febrilă a meschinului ne-a marcat perioada celor 30 de ani. Se va schimba oare ceva de acum înainte, în următorii 30 de ani?

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Bucureștiul văzut din Foișorul de Foc/ Arhiva personală