Semeţia gravă a Draculei

26 septembrie 2012   Dileme on-line

Cele cîteva tentative de a pune în valoare brandul de ţară Dracula nu au dat cine știe ce rezultat de-a lungu-latul încercărilor cunoscute; a trebuit să se inventeze, în 2011, Festivalul Dracula Bass pentru ca lumea (nu doar muzicală) să afle că nu-i dădurăm uitării nici pe Ţepeş, nici pe Conte (închipuit de irlandez și portretizat la Hollywood). Iată cum Dracula dă numele singurului festival închinat celor mai grave sunete ale scenei muzicale moderne, cele emise, produse, dezlănțuite, urlate sau șoptite de bassul electric sau unchiul sau pîntecos, contrabasul. În septembrie 2012 lucrurile se petrecură pe picior mare și se ținu - bucurie mare! - la București Festivalul Dracula Bass, ediția a II-a, internațională. Imediat ce se risipi și ultimul acord, la finele a patru zile (și nopți) pline de sutele de hertzi măiastru îmbinate și atent amplificate, dăm tastaturii povestea.

14, 15, 16 septembrie, clubul Green Hours, Festivalul Dracula Bass și Concursul de Interpretare

Dacă în debutul său din toamna anului trecut, tînărul festival (dracula bass.ro/ediția-2011) se alcătuia din Concurs de Interpretare cu tineri, foarte tineri bassiști dornici de afirmare (de diplomă și de premiu, de ce nu!?) plus un strop de cîntări autohtone, totul comprimat în două după-amieze plăcute invitaților, radical foaia fu schimbată, răsucită și umflată cu steroizi organizatorici: recitalurile, foarte atent alese, au deschis fiece seară, iar concursul s-a ținut underground, în puterea nopții. Că Green Hours-ul își construise deja un renume în arta festivalurilor, cu formula în-deschidere-români-în-climax-străini se știa (greenjazzfest.ro), dar că și Dracula Bass se înscrie pe această fericită orbită a fost o noutate. În plus, românii din deschidere s-au însoțit bine de tot cu colegii din import, rezultatul fiind trei concerte de ținută comparabilă cu a celorlalte trei, atracțiile majore. Au escaladat, cronologic, scena: Decebal Bădilă & Djamel Laroussi, așadar bass + ghitară (electrice), cu un recital lejer, dar deloc superficial, plăcut urechii și foarte variat. Asta că să ne pregătească pentru întîia descălecare în București a atotputernicului contrabasist Arild Andersen, fără îndoială unul dintre primii zece muzicieni europeni, atît ca importanţă, influență, originalitate, tehnică, cît și ca profunzime și amprentă personală, absolut unice. Însoțit, cum altfel, de drum-guru Paolo Vinaccia, partener muzical de două decenii. La saxofon trioul a fost întregit de un sclipitor tinerel polac, practic încă necunoscut (dar care, culmea, mai fusese pe acea scenă cu doi ani înainte, într-o trupă), Grzech Piotrowski pe numele lui. Momente de extaz, de meditație, clipe serioase de muzică, de sound ECM. Triumf al trioului și al spectatorului! Genul de amintire care îl bîntuie pe inspiratul din public pînă la cele sfinte.

În ziua a doua la antreu am servit un trio propus de Pedro Negrescu, poli-instrumentistul român ce excelează la contrabas, secondat de pian și tobe bulgărești, adică Vasil Parmakov și Hristo Yotsov, doi muzicieni foarte experimentați, uluitor de buni, de subtili. De altfel, așa a fost întregul program al acestui grup - foarte reușit, excelent că repertoriu și interpretare. Era de presupus că, dacă aperitivul a fost așa apetisant, musai felul principal îl va depăși. E discutabil dacă lucrurile au stat că atare, deoarece electricul Dominique Dipiazza, mult-așteptat de bucureștenii ce auziseră (de) hiperconcertul său de acum ceva ani pe scena Gărânei, s-a prezentat în formulă franțuzească Blues & Beyond Quartet, care nici jazz, nici blues nu a produs; nu a fost rău, e drept, dar era loc de mai bine.

În ziua a treia a descălecat cu boxe, tobe, efecte și chitări Timișoara: întemeietor de ProMusica, autor de Phoenix și virtuoz aparte, notoriul bassist Dietrich Dixie Krauser a montat, alături de concitadinul sau Mario Florescu, profesor de pluri-percutionism și oaspete frecvent al Green-ului și Gărânei, un show autointitulat de fusion, fără de greșeală. Redutabil duo, inspirat playlist. Acestea sînt standardele de rock, jazz sau folk ale Timișoarei: de elită.

Să amintim că, între timp, se jurizase finala Concursului de bass și că un promițător talent bucureștean numit Alex Davidescu a înhățat electricul premiu I, fix din mîinile lui Dixie și în aprecierea lui George Baicea și a publicului ce aștepta actul de închidere a primelor trei seri de grădină. Acest final a aparținut cvintetului condus de contrabasistul Mats Eilertsen, care, însoţindu-se cu alți doi norvegieni, dar și cu doi finlandezi, au expus proiectul SkyDive, o aventură celestă lirică, sensibilă, gîndită sub noaptea Nordului și reluată meșteșugit în buricul Bucureștilor. E greu și prostesc să găsești cusur jazzmenilor scandinavi, de altfel muzicii din aceste teritorii în general. Nici noi nu am găsit, am inhalat doar artă, trăire, eleganță, sentiment. Că să ne dea un punct de revenire cu picioarele pe pămînt au încheiat cu o reluare inspirată după A-ha: “Hunting High And Low”, o dovadă în plus a unității spațiului muzical aparte al acestor muzicieni.

17 Septembrie, Sala Radio

Atipic pentru un festival de club și nu numai, Dracula Bass a tras un finiş apoteotic, invitîndu-și publicul în ultima zi, hors concurs, la Sala Radio, întrucît numele care au acceptat invitația pentru seara festivă aveau atîta rezonanță, încît părea că doar maiestuoasa Sală Radio le-ar putea oferi scenă propice. Rezonanță, da, căci vorbim de Anthony Jackson și de Jack Bruce. Mare eveniment pentru fani, ambii artiști aliniind generații întregi de prozeliți.

Anthony Jackson, actualmente venit cu un grup de greci ce, fără el, anonimi ar rămîne, nu a impresionat teribil, a stat undeva pe fundalul sonor, rumegîndu-și fericit notorietatea obținută cu Petrucciani și Al di Meola și atîția alții, apoi recent reinventată în trio-ul cu Hiromi (live@ Gărâna 2011 și pe 10 noiembrie 2012 în București). A impresionat minunatul său instrument, ghitară contrabas electric cu șase corzi, care are vocea contelui Dracula și semeția castelului Bran. De altfel, țin să subliniez că întregul festival a fost o expoziție vie a unor foarte frumoase instrumente - Arild Andersen, un contrabas nou-nouț, cu cap de leu; Mats Eilertsen, un contrabas de peste 100 de ani; Di Piazza, Dixie, Bădilă, Jack Bruce - splendide ghitări bass electric, care mai de care mai elaborate, mai ieșite din comun, special proiectate de lutieri dedicați, o delectare a privirii și nu doar a auzului.

Starul-legendă Jack Bruce a închis festivalul. După atîtea trupe de blues și rock, urmate de inegalabilul trio Cream la finele anilor `60, apoi decenii la limita jazzului și experimentului, single-malt-ul Jack s-a dedicat unei cariere solo, în care reinterpretează mari hituri cărora le este autor, dar și compoziții noi. Așa a fost și la București, acompaniat de His Big Blues Band, o sumedenie de muzicieni tineri cărora venerabilul le dă șansa de a-și face un nume alături de el. Despre Jack Bruce s-a spus adeseori că este unul dintre cei mai importanți basiști, dar omul nu a renunțat cîtuși de puțin la vocea sa, cu inconfundabil timbru, cu care și-a regalat din plin audiența; și s-a instalat și la pian. A făcut un show complet, știind că nostalgicii tînjesc după epoca Cream, nu vor piese în prima audiție. Publicul a plecat divizat în opinii, parte dezamăgiți, sperînd la altceva sau la altfel, parte încîntați să respire aceleași note cu neobositul idol, încă în putere și pus pe glume ecoseze. Succes sau nu, recitalul Jack Bruce va fi greu de dat uitării.

Din păcate, dacă Festivalului Dracula Bass trebuie să-i aducem laude pentru inspirație și eforturi, faţă de publicul de București vom fi zgîrciţi în aprecieri: nu este normal ca numărul spectatorilor într-o capitală europeană, la asemenea nume sonore, să fie derizoriu. Nu este defel prima oară, ba din contră, și probabil nimic nu va schimba curînd meteahna absenteismului întîlnit la mai toate scenele importante, unde feluriți organizatori se zbat să reînnoade istoria muzicii și să astupe prăpastia zecilor de ani de pauză absolută. Mai multă bunăvoință, stimați concitadini!

Pe Paul Tutungiu îl găsiţi la andante.ro

Fotografii de Robert Ghement.
 

Mai multe