"Sebastian, ceilalţi şi-un cîine" de Mihai Radu

14 martie 2014   Dileme on-line

- avanpremieră editorială -

Dilema veche vă prezintă, în avanpremieră, un fragment din romanul de debut al lui Mihai Radu – Sebastian, ceilalţi şi-un cîine, in curs de apariţie în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

Sebastian este burlac, funcţionar la primărie, scriitor aspirant şi potenţial infractor. Graţiela e mamă, soţie înşelată, prezentatoare TV şi încearcă o afacere în agricultura eco. Vieţile celor doi se intersectează de mai multe ori, în cele mai neaşteptate moduri, dar între ei nu pare să se înfiripe o relaţie cu adevărat serioasă. El este prins între problemele cu legea, un tată singur şi morocănos, un căţel bolnav pe care nici măcar nu şi l-a dorit şi pornirea aproape compulsivă de a analiza orice detaliu din viaţa lui, ajungînd deseori la concluzii absurde. Ea îşi împarte cu greu timpul între carieră şi fiică, încercînd în acelaşi timp să uite o căsnicie în ruine, ceea ce se va dovedi foarte dificil. Poveştile lor, împreună cu cele ale părinţilor, ale prietenilor şi ale colegilor se reunesc în Sebastian, ceilalţi şi-un cîine, o carte despre temerile personale care trebuie să fie depăşite, despre aspiraţii şi nereuşite, despre dragostea neîmplinită şi viaţa reală ce nu se potriveşte niciodată cu fanteziile tinereţii.

***

Titlurile din vitrina librăriei sînt cele pe care le‑a văzut în ultima săptămînă: Danilo Kiš – Enciclopedia morţilor, Oliver Martin – Oglinda verde, Corina Dragomir – Germana fără profesor. Titlurile de tipul „fără profesor“ îl trimiteau cu gîndul la ceva trist, la o despărţire, o moarte, o boală. Căzuse de acord cu sine însuşi asupra acestui lucru cu ani în urmă, iar dacă cineva, să zicem acel gen de oameni care iubesc cunoaşterea dezinteresată, ar face din Sebastian obiect de studiu, atunci ar trebui să înceapă cu astfel de momente, minute, ore întregi cîteodată, cînd Sebastian se suspendă pur şi simplu din timpul care curge şi se pierde, se dizolvă în faţa unei întîmplări, a unui lucru oarecare. Adică de ce „fără profesor“? E clar că a existat deci un profesor. Atunci, unde e profesorul? Pare, foarte probabil, că i s‑a întîmplat ceva rău, mai ales că se păstrează tăcerea, discreţia, cum se spune, asupra lipsei sale din context. Dintr‑o politeţe bolnavă, nu se vorbeşte despre asta, ci doar i se constată lipsa, încercînd să se mute atenţia asupra limbii germane. Dă‑o dracu’ de limbă germană, aici vorbim despre viaţa unui om! Aşadar, unde‑i profesorul? Scoateţi profesorul, că iese urît! La fel de firesc ar fi sunat şi „Germana fără picior“ sau „Germana fără un organ nu tocmai vital“: constaţi, fără alte detalii, lipsa a ceva ce ar fi trebuit, prin natura lucrurilor, să fie acolo, dar o faci aşa, ca şi cum, între timp, s‑a schimbat normalitatea. În aceeaşi măsură de tîmpite i se păreau manualele pe care scria: „Învaţă franceza în cinci săptămîni“. Dar de ce atîta urgenţă, de ce în cinci săptămîni şi nu mai mult, un an, doi, cît ar fi de ajuns în mod normal ca să înveţi o limbă străină? De ce această sperietură care te face să simţi un gol în piept şi greaţa violentă pe care ţi le dau întîmplarea nefastă, accidentul? Nu era vorba pînă la urmă de acelaşi procedeu de a vorbi despre lucruri groaznice fără a le enunţa?

Din cînd în cînd, cîte un raft întreg de cărţi din vitrina librăriei era înlocuit cu altul, iar atunci îşi aprindea o ţigară şi petrecea cinci, zece minute în faţa lor, privind desenele sau pozele de pe coperte. Cîteodată urmărea atent pe cineva care se afla în librărie, de obicei fete de şcoală generală sau mame care căutau titlurile unor cărţi scrise pe o foaie de hîrtie. Acum se uita în imaginea sa reflectată în geam, studia cum îi cade paltonul pe umeri, dacă ar mai putea să aranjeze ceva la gulerul care ieşea de sub fular sau dacă blugii, un dezavantaj la bărbaţii cu picioare mai scurte, ar fi trebuit îndoiţi ceva mai mult sau, din contră, lăsaţi să atîrne pînă aproape de pămînt. Vînzătoarea putea fi zărită, cu umbre mari, colorate, plutindu‑i pe faţă sau cu maşini care i se scurgeau, reflectate din stradă prin sticla geamurilor peste uniforma verde, deschis, cum stătea sprijinită cu coatele de tejgheaua de plastic transparent sub care se găseau stilourile, pixurile, creioanele. Sîmbătă dimineaţa, cînd mergea spre piaţă, intra în librărie şi întîrzia mai mult. Îi plăcea că între cele trei rînduri de rafturi, nu mai lungi de cinci metri fiecare, găsea de fiecare dată un scaun gol, folosit probabil de vînzătoare să ridice cărţile pe rîndurile de sus. Prin ferestrele mari, în razele dense ale luminii treceau nori leneşi de praf, literele argintii ale unui titlu se aprindeau după un timp, paşii, oricît de şoptiţi, erau semnul unei nelinişti. Se aşeza încet, parcă să nu fie auzit, şi citea dintr‑un volum cîteva zeci de minute, pînă cînd vînzătoare începea să se foiască în jurul său, deranjată. Femeia scotea acel zgomot pe care numai o fiinţă umană deranjată de ceva este capabil să‑l scoată, un sunet şlefuit probabil în mii de ani de enervare înăbuşită, unul dintre gesturile cele mai culturalizate ale omenirii: pufnitul. Ţi‑ar fi imposibil să localizezi o sursă a acelui zgomot – nici zgomot nu e, mai degrabă un suflu, un cumul de gesturi altfel mute ale întregii sale fiinţe nemulţumite, o congruenţă de mişcări interioare care nu au neapărat legătură cu aparatul respirator şi care, luate fiecare în parte, ar fi imperceptibile. Pe undeva, Sebastian o înţelegea – era ca şi cum te‑ai duce la o piaţă de flori şi ai mirosi florile toată ziua, fără să cumperi nimic. Îi zîmbea, cînd era binedispus, iar ea, i se părea lui, profita de dioptriile mari ca să pară dezorientată şi confuză, ca să rămînă fără nici o reacţie în spatele acelor ziduri de sticlă. Dar existau şi zile cînd femeia îi arunca cîte o privire rece, scurtă, ca o palmă scoasă din frigider cu care îl plesnea direct pe creier. Sebastian nu pleca de pe scaun, rămînea acolo şi lua cu mîna alte cărţi de pe raft, iar în interiorul său se dezlănţuia împotriva ei: dacă ochii sînt ferestrele sufletului, îşi zicea, cîteodată se apropie în spatele geamului o fiinţă foarte rea, fundamental bănuitoare, lipsită total de încredere. Iar imaginaţia l‑a purtat mai departe: iar dacă sufletul este un prizonier în temniţa corpului, ei bine, al ei, din cauza acelei guri tăiate larg, ar putea să evadeze foarte uşor. O vreme reformula împăcat astfel de sentinţe.

Mai multe