Scurtă istorie a invectivei politice

De 20 de ani încoace, orice dezvăluire  – adevărată sau falsă - din preajma alegerilor e imediat calificată drept “campanie murdară”. Mă tot întreb cum ar numi contemporanii noştri o diatribă prin care un candidat şi-ar ar califica oponentul drept ”un nenorocit de găozar, cu fundul lăţit de amanţii care l-au plătit din greu”?

Aceste atât de “evazive” insinuări se adresau unui strălucit orator şi politician al Atenei clasice, adorat de femei şi de mulţimi, pupil al marelui Pericles şi apropiat al lui Socrate. Alcibiade, căci despre  el este vorba, avea de îndurat şi alte acuze, poate nu tot atât de umilitoare, dar desigur cu mult mai grave (de venalitate, de înaltă trădare).  O anecdotă de la sfârşitul sec. V a. Chr. susţinea că nici el nu s-ar fi lăsat mai prejos: profitând de faptul că Eupolis, autorul de comedii care îl atacase cel mai virulent, era mobilizat în flota pe care Alcibiade însuşi o comanda, acesta l-ar fi surprins la ceas de furtună şi l-ar fi înecat, nu fără să-i şoptească vindicativ câteva vorbe de ocară în schimbul celor pe care le îndurase. Chiar dacă e vorba de o născocire provocată de moartea timpurie a poetului comic, spiritul ei e elocvent pentru tradiţionala relaţie a politicienilor cu autorii de pamflete.

Cea dintâi probă pe care o citează orice autor modern pentru a demonstra caracterul paritar al societăţii războinice din Iliada lui Homer este episodul din cântul al II-lea unde apare Thersit, războinicul de rând, cocoşat, cârcotaş şi agresiv, care îl tot împunge cu ocări pe Agamemnon. Un fir continuu duce de la aceste atacuri verbale, prin poemele aprigului Archilochos din Paros, cel despre care se spunea că a pricinuit.

Continuarea articolului pe Historia.ro.