Scrisorile cîştigătoare

“În germană, patrie se spune Heimat. Heimat este ceea ce nu poţi să suporţi şi nu poţi să părăseşti. Poţi să părăseşti cu picioarele, dar duci totul în minte – căci s-au petrecut multe şi toate greutăţile prin care ai trecut sînt prea mari pentru a putea face abstracţie de ele. Tîmpita de patrie vine cu tine, şi dacă nu vrei, şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţă.”, a spus Herta Müller la conferinţa de la Ateneu. Iată cele cinci răspunsuri cîștigătoare ale concursului "Cartea cu autograf"

Dragă Herta Müller,

Voi fi abruptă, dar nu ca să vă fac să gustaţi din propriul medicament, ci pentru că nu am spaţiu nelimitat la dispoziţie. În româneşte, la patrie se spune ţară şi nu înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce vrea fiecare să însemne. Aşa că nu pot să vă vorbesc decât despre România mea.

La Revoluţie aveam 12 ani şi tot ceea ce îmi doream era să scap de/din România lui Ceauşescu. Când am văzut luminile de pe malul bulgăresc, la Ruse, prin ’88, mi-au dat lacrimile. Îmi imaginam, stupid şi absurd, că peste Dunăre este libertatea. În rest, experienţa mea personală de “rezistenţă” se limitează la un: “Fac pe Partid!”, spus unei colege de bancă în clasa a II-a. Şi la un: “Ba există!”, într-a V-a, în faţa dirigintei care tocmai afirmase că există extratereştri, dar nu există Dumnezeu. Nu ştiu dacă e mult sau puţin. Consecinţele au fost minore, de la permanenta ameninţare din partea colegei că mă va demasca, până la scăderea notei la purtare. Plus propria-mi descoperire că ceea ce spun poate avea efecte şi asupra altora, părinţii trebuind să dea explicaţii. În acelaşi timp, am fost şi şoim şi pionier, am spus şi poezii şi cântece cu Ceauşescu, iar în clasa a-VI-a am ajuns chiar şi comandant de detaşament.

Asta este o bucată din România mea: o ţară în care, mai mult decât orice, mă neliniştea tristeţea deznădăjduită din ochii celor din jur. Ţara apei reci în cizme, iarna de iarna şi a lipsei de speranţă până în măduva oaselor, an după an - la patru ani l-am întrebat pe bunicul meu, fost deţinut politic, cât mai durează comunismul. Mi-a spus ca e veşnic. Următoarea mea întrebare a fost, evident, cât durează o veşnicie.

După Revoluţie, exercitarea libertăţii nu a mai depins decât de mine. Şi mi-am exercitat-o cu pasiune. Am şi plecat o vreme, dar m-am întors rapid, fiind, cum spune Andrei Pleşu, unul dintre acei români care emigrează prost. Interminabila tranziţie e grea, dar n-aş da o libertate grea pe nicio dictatură confortabilă. Încerc să fac lucrurile cum pot mai bine şi să îmi rămân credincioasă mie însămi. Uneori îmi vine să fug iar. Poate chiar o să o fac, ştiind însă că mă voi întoarce inevitabil. Sau poate nu. Asta este altă bucată din România mea.

La cele de mai sus se adaugă şi lucruri care nu sunt ale mele în mod direct, dar care îmi aparţin pentru că mi le asum: cele mai întunecate şi cele mai luminoase momente ale poporului căruia îi aparţin. Şi everything in between. Zi de zi, dar fără să mă gândesc la asta mereu, duc cu mine şi fenomenul Piteşti şi partizanii din munţi; şi pe Steinhardt şi pe Nicolschi; şi odele pentru Ceauşescu şi strălucirea culturală interbelică, şi încă multe altele contradictorii şi paradoxale de genul acesta.

Dincolo de toate, continuu să mă înclin şi să mă închin în faţa ideii de sacrificiu şi în faţa celor care sunt capabili să îl practice. Şi mai ales a celor pe care suferinţa şi sacrificiul i-au transfigurat, căci nu îmi pot imagina nici în ruptul capului un Hristos înviat şi revanşard, acrit de dezamăgire şi pus pe harţă cu apostolii prea laşi şi prea umani...

Continuând scrisoarea în gând,

Cora Moţoc

****


Stimată doamnă Müller,

M-au frămîntat mult cuvintele dumneavoastră şi mărturisesc că am citit de mai multe ori interviul de la Ateneu încercînd să analizez pesimismul şi incrincenarea de care suferiţi. Da, poate din punct de vedere al creativităţii e posibil că suferinţa să vă menţină o stare de sensibilitate sporită care să ajute la transmiterea sentimentelor într-un mod care să-i impresioneze pe cititori, însă chinul acesta continuu va roade pe dinăuntru. Parafrazindu-l pe Fassbinder aş zice că "Bitterkeit essen Seele auf". Ştiu că suferinţa nu e o alegere voită însă de multe ori e alegerea noastră dacă să vedem jumătatea plină sau pe cea goală a paharului. 

Spuneţi că "Heimat este ceea ce nu poţi să suporţi şi nu poţi să părăseşti." Îndrăznesc să vă aduc aminte că de fapt "Heimat" are un dublu sens: de "patrie" dar şi de "baştină" (aşa cum moldovenii de peste Prut întreabă cu savoarea unui arhaism uitat în limba literară: "Care-i baştina ta?" în acelaşi fel în care într-un dialog între doi germani unul ar răspunde la modul: "Meine Heimat is Niederbayern"). Cu toţii ne identificăm în oarecare măsură cu patria, cu ţara, însă această identificare e mai mult o declaraţie de statut, o apartenenţă lingvistică şi scriptică decît o apartenenţă sentimentală. În realitate apartenenţa noastră e la un sistem de puncte nodale reprezentate de toţi aceia pe care i-am cunoscut, la o "Heimat" a persoanelor cunoscute (şi în plus la lecturile în limba respectivă). Cu toţii am cunoscut şi răul şi binele şi în mod normal, cu trecerea anilor, ar trebui ca experienţele negative să se mai fi estompat puţin, mai ales că dv nu aţi trăit din 1987 "în zeama asta balcanică", cum o numea Johnny Răducanu.

Cu toţii am fost marcaţi de anii comunismului şi îmi vine greu să fac o scară a suferinţei fiecăruia, în special fiindcă fiecare percepe suferinţa într-un mod propriu. Un muncitor cu un salariu de mizerie poate suferi din cauza lipsurilor materiale în timp ce un intelectual cu un salariu mult superior poate suferi la fel de mult din cauza lipsei de recunoaştere. Cum să punem în balanţă nivelul lor de suferinţă? Aşa că nu mi-o luaţi în nume de rău dacă vă spun că şi eu am suferit nemăsurat în anii comunismului. M-am simţit permanent ca un "om de prisos", nedorindu-mi nimic altceva decît să pot părăsi "timpita asta de patrie", cum spuneţi dv, şi regret că n-am reuşit înainte de 1990. Dacă aş fi avut în anii '80 un paşaport în mînă aş fi părăsit România fără cea mai mică ezitare însă nu a fost să fie - nu am prezentat "garanţii moral-politice". Ca şi dv însă, primul lucru pe care l-am făcut la părăsirea României a fost să dau un interviu în care să vorbesc despre neo-comuniştii care au pus mîna pe putere. Mi s-a părut firesc să încerc să îndrept ceva din strîmbătatea lucrurilor din ţară, o strîmbătate perpetuată şi după aşa-zisa revoluţie. Şi trebuie să mărturisesc că participarea la revoluţie a spălat ruşinea că pînă în '89 nu am făcut nimic activ împotriva comunismului (dacă era posibil, cu ce preţ şi cu ce efect ar fi un subiect pentru o altă scrisoare!). De atunci însă mi-am croit o nouă viaţă şi tind să privesc cu un aer mai tolerant prezentul şi trecutul.

Ştiu că azi e la modă să se vadă lucrurile în negru - nu numai în România ci şi în Occident - însă cinstit vorbind România de azi e, în primul rînd din punct de vedere al libertăţilor individuale, o ţară incomensurabil superioară celei comuniste. E drept că mulţi o bună parte din elită politică şi economică provin din fostul sistem şi că aşa-zisă "tranziţie" are din ce în ce mai mult un caracter permanent, însă "patria" nu reprezintă nici pe departe doar clasa politicienilor, a îmbogăţiţilor peste noapte sau a mass-mediei. Călătoriţi prin ţară, vorbiţi cu oamenii şi veţi descoperi destui dintre aceia care vă vor face să vă recîștigați încrederea în români. Poate că "baştina" v-aţi pierdut-o, aşa cum am pierdut-o cu toţii - lumea tinereţii, a prietenilor cu care am crescut, nu se va mai întoarce niciodată pentru nimeni - însă "patria" la nivel de ţară va exista întotdeauna şi o putem descoperi oricînd.
 
Aşa cum v-aţi dobîndit o nouă patrie (chiar dacă vă era deja patrie spirituală), o puteţi redescoperi pe cea veche!

Corneliu Cazacu

****

Dragă Herta Muller,

Pentru un copil de la ţară, care pare făcut să ilustreze viziunea lui Jean Piaget asupra vîrstei (nu are conştiinţa sinelui şi vieţuieşte într-o ceţoasă şi plină de farmec armonie cu lumea), cuvîntul patrie, dacă din întîmplare i-a ajuns la urechi, are legătură, cel mult, cu disconfortul unei plecări la oraş sau în localităţile învecinate. Încă din gară şi ceva mai acut odată cu sosirea trenului, printre şinele năpădite de ierburi, aşezate la înălţime, deasupra satului, simte că lumea nu se reduce la un acasă ferit de orice ameninţare. Adîncata este numele satului, aşezat într-o groapă. La o margine a ei se înalţă calea ferată care duce spre patrie, la marginea cealaltă, Prahova. Pe calea ferată trec destul de rar trenuri cu etaj sau fără, tulbură liniştea, ar trebui să-l tulbure şi pe el, dar mai degrabă îl sperie, pentru că intuieşte că sînt făcute din altceva decît apa care se umflă primăvara, vine plină de mîl de la munte şi cară învolburat, nu se ştie unde, buşteni, bucăţi de case, jucării dezmembrate, porci vineţii. Adîncăţenii se adună atunci pe malul ei şi fac rost de lemne pentru iarna următoare sau de lucruri mai mult sau mai puţin inutile.

Din prima călătorie cu trenul nu i-a rămas în mintea ceţoasă şi-acum, la răstimpuri, decît febra aşteptării în haltă (o închipuire de gară, o casă mică de unde se cumpără bilete, o barieră ca o cruce cu un ochi verde în cea mai mare parte a timpului, roşu cînd vine trenul) şi obiectul pe care l-a adus acasă de la oraş. L-a ţinut în braţe, a avut grijă să nu se spargă. Înţelesese că se putea sparge uşor. În cea mai mare parte a drumului obiectul a stat însă în braţele mamei, un copil ceva mai mare, de vreo douăzeci şi ceva de ani. Era primăvară, prima zi din mai, iar la oraş proletarii se uniseră, mîncaseră mici şi băuseră bere, probabil se încolonaseră şi scandaseră pentru o lume mai bună şi pentru conducătorii iubiţi. Nu-mi amintesc. Îmi amintesc, în schimb, emoţia cu care cîntam la căminul cultural, la altă vîrstă, la fel de ceţoasă, unul dintre şlagărele tineretului comunist: „Frumoase zile de tinereţe, / Numai o dată sînteţi în mai. / Cîntaţi, cîntaţi voioşi, / Ai voştri ani frumoşi, / Azi înfloreşte albastrul mai. / Noi sîntem tineri şi vrem să fie / În lume pace şi bucurie”. Tîrziu am aflat despre minciuna lor. În ziua aceea de mai şi-n nenumărate altele, patria era departe: doar sentimentul unei ameninţări fără nume pentru acel acasă, pe care l-am pierdut înainte de a-l măcina timpul. Patria comunistă şi, astăzi, patria încercată de o democraţie originală. Închisoarea şi deruta. Frica şi mîrlănia. Absenţa libertăţii şi tirania gunoaielor.

Erau deschise ferestrele, ca să intre soarele de mai, să mai tragă umezeala pereţilor din chirpici. Mama s-a urcat pe un scaun ca să agaţe balonul de forma unui cozonac, de un cui din tavan, lîngă bec. Un balon alb, cu şanţuri, cum nu mai văzusem, nu-mi plăcea cine ştie cît, dar ea părea încîntată, de parcă adusesem de la oraş o comoară. În clipa în care i l-am întins, a pocnit. Îmi tot pocneşte în cap, de atunci, pentru că patria mea chiar e un balon care se sparge din te miri ce. Zadarnic încerc să-l duc acasă, pentru că, acolo, acasă, se sparge întruna.

Dumitriţa Stoica

****

Lost Where I Belong

Stimată Doamnă Herta Müller,

Vă adresez aceste rînduri din nevoia de a vă împărtăşi, oarecum stîngaci, nedumeririle pe care le am de cîţiva ani, din momentul în care « m-a încercat » conştient ideea că e dezirabil să trăieşti în altă parte decît in România.

La 22 de ani şi naivitatea şi entuziasmul au o altă intensitate, ideeile de ducă încolţesc mult mai usor, iar desprinderile de locul care te-a plămădit se petrec fără prea multe du-te-vino-uri mentale. De aceea tentaţia de a rămîne peste hotare nu a fost niciodată mai mare ca în vara lui 2006 cînd îmi terminam semestrul de studii in Norvegia şi începusem să caut de lucru pe vară în orăşelul-port de la Marea Nordului unde studiasem. Îmi place nespus norvegiana pe care o studiam pe atunci şi la Cluj, şi care îmi dădea ocazia să cunosc un univers european încă nu atît de explorat cultural şi academic la noi.

Nu am rămas în Norvegia atunci, şi nici în cei 4 ani care au trecut nu m-am decis să plec, deşi cunoştinţele de norvegiană mi s-au îmbunătăţit şi ar fi fost mai usor. Uneori mă întreb de ce nu am profitat de nişele care m-ar fi dus în una dintre puţinele tări unde mi-ar plăcea să trăiesc, şi unde aş avea şanse să mă integrez. Mi-am dat seama că, de fapt, tocmai chestiunea integrării reale şi ancorării într-o altă civilizaţie mă bîntuie şi mă face neîncrezătoare în posibiliatatea apartenenţei adevărate la o ţară adoptivă. « Tîmpita de patrie », asa cum o numiţi dumneavoastră, mi-ar ocupa existenţa şi mai pregnant ca înainte, venind cu mine, îndemnîndu-mă să revin la ea- ca termen de comparaţie, ca loc de care mă leagă cele mai frumoase amintiri, ca regăsire, ca destinaţie atît mentală cît şi reală, pentru că reîntoarcerile periodice se impun şi mai acut odata ce ai plecat.

Trăiesc înconjrată de tineri care, majoritatea, îşi doresc să plece cu orice preţ. Nemulţumirile celorlaţi, nemulţumirile mele atunci cînd îmi dau seama ca sînt angrenată într-un sistem precar, că trebuie să mă lupt cu lipsa unei scări de valori bine ancorate în « pămîntul » ţării mele care să îmi conefere măcar impresia că trăiesc într-un univers închegat şi nu într-unul gata să se surpe, toate acestea mă întristează. Însă mi-am dat seama că numai asupra ţarii tale poţi cu adevărat să iţi îndrepţi criticile într-un mod constructiv, avînd şansa de a adopta o poziţie cu adevărat din interior asupra celor ce se petrec. Şi, în plus, nu mă constrînge nimeni şi nimic dramatic să plec de aici, pentru a fi altcineva şi a avea parte de altceva peste hotare. În naivitatea mea, încă mai sper că există posibilitatea de a face alegeri corecte, de a menţine la distanţă dispreţul faţă de ţara aceasta, deşi dispreţuiesc minciuna perpetuată aspupra trecutului recent în care mi-am petrecut şi eu primii 5 ani din viaţă. Nu ştiu daca e bine sau rău, dar prefer deocamdată să mă simt ca in titul cantecului Andreyei Triana Lost Where I Belong  (http://www.youtube.com/watch?v=fvp7CAe7j1k) care exprimă tocmai felul în care, în nedumeririle mele, ajung să mă percep uneori în relaţia cu ţara mea.

Cu respect si admiratie,
Ştefania Timofte

****

Doamnă Herta Muller, 

Nu vreau să fotografiez munţii, marea, cîmpiile pline de flori, brazii ale căror vîrfuri îl gîdila în tălpi pe Ăl de Sus, albastrul rupt din nori şi căzut pe tencuială de la Voroneţ. Nici vorbă! Eu vreau să fotografiez mormane de mere de Voinesti, pere zemoase, borcane cu ardei iuţi, zacuşte cu ghebe şi fără, castraveţi muraţi, brînzeturi proaspete de Sibiu, afumate şi dietetice, şorici, cîrnaţi de casă, şunculiţe, pastramioare, pîinile cît roata de rezervă, mierea, dulceţurile şi turtele ecologice, prăjiturile de casă şi munţi de cozonci cu nucă. Vreau să imortalizez pieţele volante de la sfîrşit de săptămînă şi peisaje comestibile. Abundenţa generează în mine un confort sporit de linişte. 

Am o incontrolabilă spaimă de foame. S-a insinuat la nivel celular cu peste două decenii în urmă. Nu reuşesc niciodată să mă încadrez în sensul lui „strict necesar” cînd cumpăr de-ale gurii. Pur şi simplu nu suport să văd frigiderul gol. E ca şi cum m-aş vedea pe mine, brusc, fără fir de păr în cap. Nu e lăcomie, e angoasă. Nu sînt gurmandă şi nici nu lecturez cărţi de bucate. Îmi place abundenţa pentru că mă face să uit nesiguranţa trăită cîndva, cînd visele nu se terminau odată cu somnul. Mă duceam să caut în frigider prăjiturile de la Indiana, laboratorul viselor mele dulci (din Drumul Taberei).

Îmi aduc perfect aminte: nu umblam în somn, ci la trezire. Deschideam încrezătoare matusalemicul Arctic familial. Dar nu găseam decît un abur îngheţat cu miros de mîncare de cartofi. Şi nelipsitele ouă de ţară pătate de găinaţ întărit. Înainte de ’89, lăsam jocul şi fugeam după maşinile care aprovizionau alimentara de lîngă bloc. Ieşeam striviţi din înghesuială şi aveam adesea cucuie pe sub căciulile tricotate de mamaie. Uneori apucam cîte ceva, alteori nu. Pe la începutul anilor ’90 nu mai aveam de ce alerga. Maşinile veneau în fiecare zi, dar foamea vechiului regim era înlocuită cu una democratică, cu miros de blugi prespălaţi şi sahariene, şomaj şi ajutoare sociale care nu veneau cu lunile.  
 Cam de vreo 13-14 ani nu mai simt mirosul foamei, dar amintirea ei mă bîntuie încă. Dezmăţul actual din frigider e talismanul care ţine la distanţă Îngerul foamei. Ce frumos l-aţi botezat, doamnă! E drept, al meu a fost plăpînd, cam ftizic de felul lui, dar îşi făcea binişor treaba cînd îl apuca. Mă uit în frigider, măsor din priviri mormanele, inspir, expir şi îmi las celulele să freamăte de bucurie. Alţii au poate patria în inimă, în suflet, în gîndurile lor. La mine patria e-n frigider.

Camelia Ciobanu