Scrisoare de dragoste către New Orleans

14 septembrie 2011   Dileme on-line

(Apărut în Dilema veche, nr. 86, 9-15 sept. 2005)

Mi se rupe sufletul cînd văd cum se duce la fund frumosul meu oraş, iar eu sînt în siguranţă, la vreo 90 de mile distanţă, şi sufletul meu îndurerat nu înseamnă nimic în comparaţie cu suferinţele celor care sînt încă în New Orleans. New Orleans-ul va fi reconstruit, dar nu va mai fi niciodată aşa cum l-am cunoscut şi l-am iubit. Deseori l-am comparat cu Veneţia, pentru frumuseţea şi şubrezenia lui, pentru dragostea lui faţă de muzică, arte şi carnaval. Secole la rînd, întreaga lume s-a chinuit să găsească o soluţie inginerească pentru supravieţuirea Veneţiei, dar puţini s-au gîndit astfel la New Orleans. New Orleans a fost, şi poate mai şi este, un centru comercial trepidant, crucial în controlul asupra gurilor fluviului Mississippi, vital pentru industria americană şi pentru accesul la Golful Mexic. Jean de Bienville a fondat oraşul în 1718 în aceste locuri, ignorînd avertismentele inginerilor săi despre pericolele de a pune o aşezare pe un teren mlăştinos, între Mississippi, Golful Mexic şi marele lac de la nord. Nevoile republicii americane au continuat să construiască pe păcatul originar al lui Bienville, cerînd tot mai multe amenajări pentru a corecta natura într-unul dintre cele mai măreţe puncte de convergenţă ale sale. Mlaştinile, care odinioară îmblînzeau furia vînturilor, au dispărut, victime ale marilor companii petroliere şi ale încălzirii globale. Mările sînt mai calde, oameni buni, şi iată cu ce ne-am ales! Fiţi atenţi, voi cei care negaţi încălzirea globală, e pe bune!

Mîntuirea New Orleans-ului venea din muzica lui, din bucătăria, festivalurile şi săracii lui. Aici a funcţionat cea mai brutală piaţă de scalvi din America şi tot aici îşi aveau capătul cel mai nordic filierele caraibiene de trafic cu arme, rom şi fiinţe umane. Sclavii şi, mai apoi, refugiaţii, imigranţii, piraţii şi artiştii care împuşcau francul, şi-au adus aici cultura din Africa sau de prin locurile de pe unde fugiseră. Muzica New Orleans-ului a călătorit apoi pe fluviu în sus şi a devenit muzica Americii. Timp de secole, noi am fost un generator de energii culturale şi umane, dar toată această revărsare nu a adus oraşului nici un fel de amenajări funciare, nici o gîndire strategică pentru viitor, nici un strigăt global de ajutor pentru a-i împiedica pieirea. Geniştii armatei au salvat eroic oraşul cel puţin o dată, la inundaţiile din 1927, dar atunci, ca şi acum, a fost un răspuns la o situaţie de criză, nu un plan deliberat, o preocupare pentru viitor. Şi iată-ne acum, scufundîndu-ne în apele care ne împresoară, înecîndu-ne în propriile reziduuri, în sărăcie, în incompetenţa şi lăcomia înaintaşilor noştri.

E vremea relatărilor seci, a poveştilor sfîşietoare, a salvărilor eroice şi a eforturilor supraomeneşti ale unor indivizi cu suflet mare şi a organizaţiilor caritabile, ostenite, dar oricînd gata de acţiune. Nu e timp acum pentru mînie, dar nu pot să nu mă întreb: ce va supravieţui din cultura noastră? Ştim deja cine va plăti pentru tot ce se întîmplă: cei săraci. Ca întotdeauna. Gunoaiele întregii ţări curg în jos pe Mississippi către ei. Pînă acum, au transformat toate aceste zoaie în cîntec, au luat asupră-le toate păcatele Americii. Dar de data asta blues-ul acesta e cu mult prea mare.

Mai multe