Scriitorii, rudele mele maghiare
Am avut marele noroc de a fi fost crescut la ţară de bunici, dar am avut şi micul ghinion ca satul bunicilor mei să fie în inima Olteniei. Ca limbaj, rareori auzeai altceva decît perfectul simplu. Pe vremea aceea, ţiganii erau cei mai exotici oameni care mai treceau pe uliţa prăfuită a satului. Aveau căruţe cu coviltire, cu cîinii legaţi în lanţ în urma lor, şi vindeau linguri de lemn, mături de nuiele, castroane de lut, ceaune de fontă, lighene de tablă, cazane de alamă. La bîlciuri, ţigăncile, îmbrăcate colorat şi vorbind haios, vindeau vată pe păţ, cocoşei de zahăr sau îngheţată la cornet. Aveam sentimente amestecate faţă de ţigani: mă fascinau, dar îmi era şi frică de ei pentru că, atunci cînd făceam vreo prostie, bunicii mă ameninţau că mă dau la ţigani. N-aş fi vrut să dorm în paie într-o căruţă cu coviltir.
Prima dată cînd am auzit de „unguri” a fost cînd un verişor de-al tatălui meu, plecat la facultate în Bucureşti, s-a îndrăgostit de o „unguroaică”. Subiectul s-a discutat mult în familie atunci şi, copil fiind, am înţeles că nu era de bine. Unchiul meu voia să se căsătorească cu unguroaica după ce-şi termina stagiul militar, iar părinţii lui nu erau de acord: îl voiau „aproape de casă”, însurat cu „una de-a noastră”. În cele din urmă, nunta s-a făcut la Baia Mare, în lipsa socrului mare, care nu i-a iertat fiului său erezia etnică. Unchiul meu greşise în ochii familiei sale de două ori: „se măritase cu o unguroaică”, adică nu doar că se însurase cu o fată „de alt neam”, dar se şi mutase în casă cu părinţii ei. Impresionat de ideea de iubire, în sinea mea eram de partea lui şi mi se părea o prostie că tatăl refuzase să meargă la nunta fiului. Însă am reţinut şi că nu e de bine să te amesteci cu „ungurii”.
Mi-am amintit legea asta nescrisă cînd, într-o vacanţă cu părinţii în staţiunea Amara, m-am îndrăgostit eu însumi de o unguroaică din Satu Mare pentru care, la ştrand, m-am bătut cu un băiat din Bucureşti. De fapt, e mult spus că m-am bătut: învăţasem de la un coleg de clasă cîteva scheme de judo şi mi-am lungit contracandidatul în nisip dintr-un singur uki goshi. Atunci am început chiar să învăţ primele cuvinte în maghiară. Am început, fireşte, cu „szeretlek”. Urma să o sun la telefon şi să păstrăm legătura. Nu-mi amintesc dacă am făcut-o. I-am uitat pînă şi numele.
Pe la jumătatea anilor 2000, predam cursuri de literatură la o şcoală de vară organizată de ICR la Baia Mare şi atunci mi-a venit ideea să-mi caut unchiul. L-am pus pe tatăl meu să facă rost de numărul lui de telefon, l-am sunat, i-am spus cine sînt şi aşa ne-am cunoscut. Îşi construise o casă, avea copii (pe care însă nu-i dusese niciodată în Oltenia), părea fericit. N-am găsit prea multe subiecte de conversaţie, dar am simţit că făcusem bine că-l căutasem. Acum mi se pare cu atît mai greu de înţeles că tatăl lui, fratele bunicii mele paterne, care fusese învăţător într-un sat vecin, deci „om cu şcoală”, nu s-a împăcat decît foarte tîrziu cu „amestecul de sînge” din familie. Prea tîrziu pentru ca relaţiile dintre ei să-şi revină vreodată la normal. A murit de curînd, bătrîn, cu minţile rătăcite de o boală neurodegenerativă, cel mai probabil neîmpăcat că-şi ţinuse fiul la distanţă atît amar de vreme.
În ceea ce mă priveşte, literatura a fost cea care a înlăturat orice urmă de prejudecată ce s-ar mai fi regăsit în copilul crescut în inima Olteniei. De la un anticariat din Rîmnicu Vîlcea ţin minte că am cumpărat o traducere din poezia lui Endre Ady, primul scriitor maghiar citit de mine, dar lectura aceea n-a însemnat mai nimic pentru adolescentul care, pe vreme aceea, asculta Nirvana. Ulterior, în facultate, am citit Peter Esterhazy (despre care tot vorbea Mircea Cărtărescu), apoi Imre Kertész a luat Nobelul, am citit minunatele povestiri ale lui László Darvasi (recomandat de regretata Elisabeta Lăsconi), după care i-am descoperit, rînd pe rînd, pe scriitorii maghiari născuţi în România: mai întîi, Attila Bartis şi Györgi Dragomán (pe aceştia doi, ambii născuţi la Tg. Mureş şi traduşi la Polirom, i-am recenzat şi, ulterior, i-am şi cunoscut la diverse festivaluri literare din România), apoi Zsuzsa Selyem şi, mai ales, Ádám Bodor (născut la Cluj, tradus cu două romane, dar şi cu o carte-interviu la Curtea Veche, din care am aflat multe despre Ardealul multietnic şi despre dizidenţa maghiară din România: Bodor făcuse închisoare la Gherla în adolescenţa sa din anii ’50 pentru că răspîndise manifeste anticomuniste).
Au urmat clasicii, nu neapărat în ordinea asta, Sándor Márai, László Krasznahorkai, Péter Nádas (apropo, editura Curtea Veche a făcut enorm pentru ca literatura maghiară contemporană să ajungă la cititorii români), Dezsö Kosztolányi şi Magda Szabó (traduşi la All), Sándor Zsigmond Papp, Józsa Márta, Jókai Mór, Júlia Szilágyi, Márton Evelin sau poeţii István Kemény (tradus la Charmides) şi Szilárd Borbély (tradus la Casa de editură Max Blecher), plus antologiile Singurătate gonflabilă (cu prozatori maghiari din Transilvania) şi Cealaltă revoluţie (în care şaisprezece scriitori maghiari din generaţii diferite au scris ficţiune inspirată de evenimentele desfăşurate în Ungaria anului 1956). Pe toţi aceştia i-am citit sau măcar i-am răsfoit, oricum, dacă e ceva ce mă enervează la maghiari e că literatura noastră nu este la fel de bine tradusă şi în Ungaria. (Bine, cel mai mult mă enervează accentele numelor, care mi-au dat mult de furcă scriind acest text.)
Mai mult decît atît, anul trecut, am scris două poeme inspirate de lucrările lui Róbert Köteles (un artist formidabil, cu care m-am şi împrietenit) ca parte dintr-un proiect numit „In.Fuzion #1“, organizat de Galeria Montage, Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia şi Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.
Să mai zic şi de regizorii Béla Tarr şi, mai nou, de Ildikó Enyedi, cu splendidele lor filme? Sau că în copilărie urmărisem serialul Linda cu miniona, dar apriga Nóra Görbe?
Unul dintre lucrurile pe care le povestesc cu plăcere străinilor despre ţara mea este moştenirea multietnică, în special, a Ardealului, o provincie pe care am ajuns să o iubesc deopotrivă pentru oraşele şi oamenii ei. (Nu mai spun de bucătărie: eu m-aş duce oricînd la Tîrgu Mureş fie şi numai ca să mănînc un gulaş, nu ca o prietenă de-a mea, născută în Otopeni, care merge acolo pentru spectacole de teatru în maghiară). Mi se rupe sufletul că încă mai avem prejudecăţi unii despre alţii şi că moştenirea multietnică nu mai e atît de bogată ca odinioară sau că, atîta cît a mai rămas, nu e suficient cunoscută. Dar îmi doresc şi chiar cred că vom avea împreună (cu puţin noroc politic) un al doilea secol infinit mai bun.
Acest articol a fost scris special pentru platforma campaniei „Războiul de o sută de ani”. Mai multe detalii aici: www.oszuta.ro.