Scrie-mi pe corp

De fiecare dată cînd văd un spectacol de dans contemporan sînt impresionată de forţa de sinteză a acestuia. Cîteva gesturi, nu de puţine ori doar unul singur, generează sensuri şi conexiuni inedite într-un discurs surprinzător de consistent pentru premisa eliptică de la care a pornit. Un spectacol mai vechi al coregrafului Ion Dumitrescu a fost reluat la Centrul Naţional al Dansului în ultima sa lună în actualul sediu, înainte de a se „pierde în spaţiu”, cum se anunţa într-un comunicat. Ceea ce am convenit noi a fi hazard se reduce, aparent, la un exerciţiu simpatic pentru spectator.

 „Ion Dumitrescu vă invită să scrieţi pe corpul lui”. Aşa începe un performance în care spectatorul îşi va pune amprenta cu un marker pe corpul gol al coregrafului, după care va putea urmări pe un ecran, din altă sală, cum ceilalţi spectatori fac acelaşi lucru, în paralel cu două înregistrări ale unor reprezentaţii anterioare. Lăsîndu-se în voia spectatorului, Dumitrescu îi transferă acestuia atributele creatorului. Publicul devine autor, iar corpul artistului, suport pentru creaţie, scena pe care spectatorul îşi desenează propriul spectacol. Printr-un gest aparent simplu, Dumitrescu pune însă problema identităţii artistului prin relativizarea actului de creaţie. Într-un grad mai mare sau mai mic, performerul este supus influenţelor exterioare în funcţie de care îşi dezvoltă spectacolul. Chiar în situaţia extremă a unui autism artistic, performerul este totuşi afectat de relaţionarea cu publicul, se „îmbibă” de energia spectatorului. Astfel, „hazardul” apare pe diverse paliere. Spectatorul ia locul actantului, acesta este doar un  burete care absoarbe idei şi concepte pe care le prezintă într-un context performativ, mai mult, el nu e întotdeauna ceea ce te aştepţi a fi căci autorul se joacă dezarmant cu identităţile. Deşi eşti invitat să scrii pe corpul lui Ion Dumitrescu, trupul de „imprimat” poate fi al unei femei sau, dacă este al unui bărbat, ai surpriza ca la final să îl vezi pe însuşi Ion Dumitrescu scriind pe „propriul” corp. Diferenţa dintre aparenţă şi esenţă ia forma hazardului.

Dar spectacolul este ceva mai mult decît atît. Ion Dumitrescu testează  limita intimităţii. Propriul corp este o frontieră, trupul celuilalt poate fi o revelaţie. Este vorba de o stranie şi abruptă apropiere între două fiinţe în timp ce eul uneia se aşterne pe trupul celeilalte. Relaţia este neaşteptat de intimă într-un mod tulburător, fără a fi erotică. Frumuseţea perfectă a trupului gol (Ion Dumitrescu are grijă să se folosească de performeri cu un corp scos parcă din Photoshop, în cazul de faţă al coregrafei Carmen Coţofană) inhibă gîndurile cu tentă sexuală. Lumina dezvăluie o carnaţie rubensiană (din punct de vedere al culorii, nu al dimensiunilor), iar ideea că vei acoperi acea nuditate anonimă (capul performerului este ascuns) cu gîndurile tale induce o emoţie timidă. Sîntem pe un prag al intimităţii incitante pe care îl mai trăim, poate, numai atunci cînd facem dragoste pentru prima dată cu cineva de care sîntem foarte îndrăgostiţi. Şi din această cauză, unii dintre spectatori, după ce îşi „fac” spectacolul, nu mai găsesc, zăpăciţi, ieşirea. 

CNDB
Ceea ce am convenit noi a fi hazard
Concept: Ion Dumitrescu
Cu: Ion Dumitrescu (şi nu numai)

Oana STOICA este jurnalist şi critic de teatru.