Școală și comunitate: o reformă uitată

Legea Educației Naționale din 2011 se bazează pe o filozofie a responsabilizării comunității în ceea ce privește funcționarea școlii. Este o opțiune de politici educaționale care vine ca răspuns la creșterea distanței între universul școlii și societate, o problemă identificată de analizele de sistem. Între principiile de bază ale educației sînt incluse principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicați direct în proces și principiul participării și responsabilității părinților. Una dintre schimbările cheie se referă la componența și responsabilitățile Consiliului de Administrație al școlii.

Conform LEN, majoritatea membrilor Consiliului de Administrație ar trebui să provină din comunitate – reprezentanți ai părinților, Consiliului Local și Primarului. În situația anterioară – și actuală, după cum vom vedea – majoritatea membrilor CA erau profesori. Era posibil și se întîmpla adesea ca ședințele CA să fie organizate cu o majoritate validă exclusiv formată din profesori. Acest lucru are avantajul eficienței, dar are și marele dezavantaj că ține departe comunitatea. Problema e că efectele nocive apar pe termen lung, atunci cînd distanța între școală și comunitate a crescut atît de mult încît eventualele neînțelegeri se rezolvă cu mulți nervi (vezi, spre exemplu, răspunsul la banala întrebare cine plătește creta).

Din păcate, intenția reformatoare a rămas doar pe hîrtie. Ar fi trebuit ca Ministerul Educației Naționale să emită normele metodologice de aplicare a acestei prevederi. Aici ajungem la punctul slab al reformei educației: din cele cîteva zeci de metodologii necesare, mai puțin de jumătate au fost adoptate, și dintre acestea, cele mai multe s-au referit la domeniul universitar. Apoi s-a schimbat guvernul, apoi s-a schimbat și majoritatea în Parlament, au venit miniștri noi, cu alte planuri și totul a înghețat.

Există un proiect de Metodologie de organizare și funcționare a consiliului de administrație din învățămîntul preuniversitar, publicat de MEN încă din iunie 2011 pe pagina proprie de internet. Este perfectibil, dar chiar și în această formă ar fi un instrument suficient de bun. Însă a rămas acolo, în fantomatică dezbatere publică, de aproape trei ani. LEN spune că ar fi trebuit emise aceste metodologii la opt luni de la aprobarea legii.

În practică, funcționează încă vechea metodologie, scrisă în baza Legii Învățămîntului din 1995. Consiliile de Administrație se aleg, funcționează, iau decizii, se schimbă, lucrurile nu stau în așteptarea unor norme care nu mai vin. Directorii de școli se plîng de incoerența legislativă și se descurcă așa cum pot. Reprezentanții autorităților locale lipsesc în continuare de la ședințe, că se poate și fără ei.

Există în Parlament și o tentativă, destul de avansată, chiar dacă nu e asumată explicit politic, de a se reveni asupra componenței CA. Dezbătînd legea de adoptare a OUG nr. 92/2012 (în sine o problemă, schimbarea LEN prin ordonanță de Crăciun, dar asta e altă poveste), deputații din Comisia de specialitate au simțit momentul propice să facă mai multe modificări ale unor articole ce nu erau vizate de ordonanță. Între ele, și revenirea la formula anterioară a CA, cu motivația circulară „pentru adecvarea structurii consiliului de administrație la specificul sistemului de învățămînt”. Altfel spus, să nu schimbăm nimic, lasă că știm noi mai bine. Raportul Comisiei a fost adoptat de plenul Camerei și a mers la Senat, camera decizională, unde se află încă în lucru.

Între lipsa de capacitate administrativă și lipsa de voință politică, ideea creșterii responsabilității comunității în administrarea școlii a rămas neaplicată, uitată într-un sertar. E posibil să rămînă acolo pentru multă vreme. Între timp, sistemul ultra-centralizat de educație continuă să meargă prost. Asistăm aproape la consens că trebuie făcut ceva. Doar că nici măcar atunci cînd chiar încercăm să facem, nu doar să vorbim, nu reușim să ducem intențiile pînă la capăt.

Articol apărut pe blogul Fundaţiei Soros România.