Scandalul de la Operă nu e scandal
Asta mai lipsea: să auzim, în 2016, nişte artişti lirici scandînd “Afară cu străinii din ţară”, ca la mitingurile FSN de la începuturile anilor ’90. Dar e bine că au scandat aşa. Ne ajută să revenim cu picioarele pe pămînt şi să înţelegem că ceea ce se întîmplă acum la Opera Naţională din Bucureşti nu e un “scandal”, ci o sinteză perfectă a culturii româneşti în tranziţie.
Ce se întîmplă, de fapt, la Opera Naţională din Bucureşti? Mărturisesc că, oricît am încercat să mă documentez, să citesc opiniile unora şi altora, să cîntăresc situaţiunea, n-am reuşit să înţeleg mare lucru. Despre ce e vorba? Despre “două tabere”, desigur. Dar asta e ceva obişnuit. Antropologi şi sociologi serioşi au observat şi argumentat tendinţa societăţii româneşti de a se grupa în “tabere” din te miri ce, pe orice temă.
Ce vor taberele? De-aici, lucrurile se amestecă. Fiecare pretinde că vrea binele instituţiei, dar văd acest “bine” în mod diferit. Şi asta e obişnuit: pe ce altceva se poate întemeia o societate liberă şi democratică dacă nu pe diversitate, pe diferenţa de opinii, pe grupuri cu interese adesea contradictorii, care trebuie aduse laolaltă prin negociere şi compromis? Ei, aici e-aici: dacă a reizbucnit “spiritul” din 1990, cu tabere şi baricade (cineva vorbea chiar despre “mineriada de la Operă”), înseamnă că n-am reuşit să învăţăm nimic în 25 de ani de tranziţie. Şi că ideea de negociere şi de compromis alunecă implacabil în brambureală şi isterie: deocamdată, putem constata că la Opera Naţională din Bucureşti se suspendă spectacolele pentru că aşa au chef unii (şi publicul?...), iar oameni care au făcut spectacole cu sălile pline şi biletele vîndute cu mult timp în avans (oare nu aşa funcţionează teatrele bune de operă peste tot în lume?) capătă interdicţia de a intra în clădire. Dincolo de orice opinii, impresii şi comentarii, dacă se ajunge la astfel de interdicţii funcţionăreşti e complet stupid: parcă eram în Europa, nu în Coreea de Nord, nu? Aşa încît, după părerea mea, nu avem de-a face cu un “scandal”, ci cu efectele previzibile ale lungilor ani în care cultura şi instituţiile culturale au fost lăsate într-o situaţie precară.
Şi nu e vorba neapărat despre lipsa finanţării, ci despre lipsa politicilor culturale şi despre legislaţia proastă în domeniul cultural. Nu s-a făcut, de fapt, mai nimic pînă acum pentru ca teatrele, muzeele şi celelalte instituţii culturale să funcţioneze eficient şi să aibă perspective sănătoase. La Cultură s-au schimbat foarte des miniştrii, dar Parlamentul nu a fost în stare (sau n-a vrut) să adopte un pachet legislativ consistent şi coerent care să asigure viaţa instituţiilor culturale. De ce? Pentru că nivelul cultural al parlamentarilor români e, în ansamblu, foarte scăzut. Cei mai mulţi nu înţeleg despre ce e vorba, pur şi simplu. Nu sînt capabili să priceapă că, pe termen lung, cultura e o resursă, nu o cheltuială. De-asta s-a ajuns unde s-a ajuns: pentru că Opera Naţională din Bucureşti n-a apucat să devină o instituţie solidă, care să nu depindă de schimbarea directorului au a ministrului. În aceeaşi situaţie se află şi alte instituţii culturale: funcţionează precar, îşi plătesc prost angajaţii, nu-şi pot face planuri pe termen lung, aşteaptă banii de la buget cu ţîrîita ş.a.m.d. Desigur, la toate acestea se adaugă, acum, toanele şi contrele unor artişti, frustrările celor care vor ca Opera să rămînă un loc călduţ în care toată lumea să aibă o leafă sigură (şi, dacă se poate, cei cu merite să nu fie mai bine plătiţi decît cei cu pile), în care orgoliile cît casa să nu fie deranjate de deschiderea spre lume (care aduce, inevitabil, competiţia).
Pe scurt: „afară cu străinii din ţară”, unde în categoria „străini” sînt incluşi toţi cei care vor să scoată Opera (sau orice altă instituţie) din amorţeală. La ce s-a ajuns? Evident, la demisia ministrului Vlad Alexandrescu. Care, în cîteva luni, a deschis cîteva drumuri interesante. (Aşa cum predecesorul său, Ionuţ Vulpescu, în cîteva luni a corectat cîteva prostii ale predecesorilor săi, readucînd un dram de normalitate). Ce se rezolvă prin demisia ministrului? Nimic. Absolut nimic. Eventual, se pansează nişte orgolii rănite şi se calmează nişte nervi. Dar situaţia instituţională de la Operă rămîne aceeaşi. În general, starea instituţiilor culturale din România tot precară va fi. Politici culturale pe termen lung tot n-apucăm să avem. Legislaţie care să sprijine cultura – nici atît; căci majoritatea parlamentarilor noştri nu sînt în stare să vadă în cultură altceva decît un ornament bun de umflat pieptul patriotic la ocazii.
Aşadar, „scandalul de la Operă” nu e scandal. E o brambureală tipică pentru starea culturii în societatea românească de azi. N-am nici un motiv să cred că mîine va fi mai bine, indiferent cîţi miniştri se vor mai schimba.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
Fotografie de Marius Georgescu