Sărbători uitate, sărbători stricate, sărbători „naţionalizate”
(Apărut în Dilema, nr. 351, 29 octombrie - 4 noiembrie 1999)
Dacă te iei după specialişti, sărbătorile – născute din credinţe şi exprimate în rituri – sînt parte din partea cea mai stabilă a unei culturi. Aşa o fi?
Scandalul provocat recent de un anumit manual de istorie m-a făcut să înţeleg cît de mare este respectul pentru neclintire la români. De fapt, una spunem şi alta facem. Este ca şi cum cu o mînă, să zicem cea stîngă, am purta la subţioară patrimoniul cultural naţional şi cu dreapta, haţ, haţ, am apuca tot ce ne pică la îndemînă. Procedînd astfel spunem în mod indirect, uite, ne întemeiem identitatea pe ce ne-au transmis moşii şi strămoşii şi ce contează că ne însuşim ba o inimioară de Sfîntul Valentin, ba un dovleac de Halloween, ba o limbă administrativă internaţională de lemn!? Preocupaţi să ne folosim intensiv mîna dreaptă, patrimoniul purtat la subţioara stîngă devine un fel de mumie descuamată şi iubită formal despre care ai voie să vorbeşti numai pe un ton înflăcărat şi să scrii cu majuscule. Dacă procedezi altfel eşti ori dement, ori trădător de ţară. Păcat!
Dacă lucrurile continuă să meargă aşa – şi nu există semne de schimbare – sărbătorile noastre vechi vor deveni un preş din care, dacă îl scuturi, zboară molii. Şi vinovaţi nu sînt americanii cu inimioarele şi dovlecii lor. N-are nimeni nici o vină. Multe dintre sărbătorile vechi au fost uitate şi altele se pregătesc pentru acelaşi tratament. Să plîngi după ele este ca şi cum te-ar apuca disperarea că stră-stră-străbunica ta a murit. A murit, asta e, aşa e viaţa! Vi se pare neobişnuit şi incorect că în locul lor aducem cu mîna dreaptă sărbători de tot felul? Mie nu mi se pare, aşa s-a făcut mereu, de cînd e lumea lume, unii au luat sărbători de la alţii şi alţii de la unii. În felul acesta au migrat dintr-o cultură în alta zei, date din calendarele de sărbătoare, rituri, recuzită, muzică şi chiar cuvinte. Numele faptului împrumutat se agaţă ca scama de el. Procesul poate fi spontan sau de porunceală. Sînt convinsă că sărbătorile – parte din partea cea mai stabilă a unei culturi – se schimbă şi ele.
Celor dornici să facă pentru sărbătorile vechi ceva le-aş recomanda să se lase păgubaşi.
Orice intervenţie mai mult strică. Pericolul cel mai mare la care poţi să expui sărbătorile este discursul despre ele, chiar şi atunci cînd nu este superficial, ipocrit sau stupid. Nu întăreşti o sărbătoare cu explicaţii etimologice, cu hermeneutică şi analiza simbolurilor. Intelectualii care se dau în vînt după asemenea experienţe nu fac decît să-şi lumineze lumînarea cu un spot cu halogen.
În plus, greşeşte cine îşi închipuie că discursurile despre sărbători sînt inocente. Cei ce vorbesc despre sărbători au numai de cîştigat. Ziarele şi revistele se vînd mai bine, posturile de radio şi televiziune cîştigă audienţă, politicienii care se afişează în contexte sărbătoreşti mai ciugulesc un vot. Doar sărbătorile pierd! Dacă spui unui copil să nu pună mîna pe aripile fluturilor pentru că îi transformă într-un fel de viermi sau muşte mari, poate că înţelege pînă la urmă. Inutil să recomanzi discreţie în jurul sărbătorilor. Cum să renunţe vorbitorii la o afacere atît de rentabilă? N-au cum. Comuniştii, cel puţin, au dat buzna numai peste sărbătorile laice (atenţie, vă rog, sintagma sărbătoare laică este lipsită de orice sens). Cei de după ei au pus mîna pe tot, „naţionalizarea” sărbătorilor s-a încheiat după 1990! Experienţa unei alte naţionalizări ne învaţă că ce-i al tuturor nu-i al nimănui.
Mă doare capul cînd mă gîndesc ce-o să citesc, văd şi aud în iarna care vine. Iar poveşti apocrife despre Moş Nicolae, iar legende, aceleaşi legende, despre Moş Crăciun povestite prost. În aceşti zece ani am făcut supradoză la sărbătorile „naţionalizate”.
Mă persecută imaginea păsărilor cu penele încleiate cu petrol care zac pe plaje. Înecate în frişca discursurilor despre ele sărbătorile mor sau devin obeze ca nişte gîşte îndopate. Dacă ar face astăzi cineva o tipologie a sărbătorilor, ar identifica, probabil, categoria „sărbători nesimţite”. Pentru că, la urma urmei, „Cîntarea României” a fost numai o formulă de degradare a tradiţiei, prostituţia are încă variante multe.