Salutare din Vietnam!

Nu mică mi-a fost mirarea cînd, în cursul unei documentări jurnalistice pe marginea așa-numitului turneu asiatic al premierului Cioloș, am aflat că Republica Socialistă Vietnam are aproape 100 de milioane de locuitori. Mai exact, în Vietnamul comunist trăiesc 92,7 de milioane de oameni, număr pe care l-am găsit comparabil cu populația însumată din țările foste comuniste ale Europei de Est la momentul 1989.

Într-adevăr, în 1989 Albania avea aproximativ trei milioane de locuitori, Bulgaria - nouă, Cehoslovacia - 15, România - 22, Iugoslavia - 23, Ungaria - 10, RDG - 17 și Polonia - 37. În total, 136 de milioane de locuitori. Raportat la numărul total de oameni care trăiau atunci în comunism, adică peste 1,8 miliarde (includ aici China, URSS, țările comuniste asiatice și africane și Cuba) cele 136 de milioane pierdute pentru cauză în Europa de Est nu au însemnat decît 7,5%. Din perspectivă est-europeană, impactul lui 1989 asupra comunismului mondial a fost așadar, ca număr de “persoane eliberate”, sub opt procente. Ca și cum ar fi ieșit din comunism Vietnamul și Etiopia lui Mengistu Haile Mariam.

De fapt, pierderile de populație ale comunismului în 1989 au fost mai mari - și aici, prin 1989, înțeleg anul generic al schimbărilor de regim, chiar dacă acestea s-au întîmplat în 1990, 1991 sau 1992. Practic, schimbările au fost aduse de slăbirea și destrămarea URSS și s-au propagat cu diferite viteze în lume. Au mai plecat în 1989 și toată cohorta de țări africane care imediat după eliberarea colonială au nimerit în mrejele ideologice ale partidului unic marxist-leninist: Republica Populară Angola (între 1975-1992, cu al său preşedinte José Eduardo dos Santo), Republica Populară Democratică Etiopia (1987-1991, cu sus-menționatul Mengistu Haile Mariam, un nume care prin ritm și sacadare, alături de cel al lui Mobutu Sese Seko, îmi mai amintește încă de știrile de la radio-TV-ul comuniste), Republica Democrată Somalia (1969-1991, cu generalul Mohamed Siad Barre, și el un nume repetat pînă la saturație în RSR), Republica Populară Benin (1975-1990), Republica Populară Congo (1970-1992), Republica Populară Mozambic (1975-1990) și Republica Populară Yemen (1967-1990). Tot acest comunism de circumstanță, care a durat puțin, aproximativ 15 ani, spre deosebire de cel de proximitate, din Europa de Est, a fost suportat de 110 de milioane de oameni, așadar pînă în șapte procente din comunismul total. Dacă mai punem la socoteală Afganistanul, Cambodgia și Mongolia - cealaltă țară din turneul asiatic al premierului Cioloș - care au plecat tot în 1989, ar rezulta rotunjit că impactul general al lui 1989 asupra comunismului a fost de doar 15% din populația totală pe care sistemul o controla.

 De ce nu includ aici și plecarea Rusiei și a celorlalte țări sovietice la acel moment? În mare, pentru că nu sînt deloc sigur că în Rusia nu avem de fapt a face și azi decît tot cu comunismul, dar cu unul în care perestroika în sfîrșit a reușit. Adică, s-a trecut acolo de la economia centralizată la afacerile centralizate. Pentru că, practic, în Rusia există o singură forță politică conducătoare, cea care îl sprijină pe președintele Putin, nu sînt alegeri libere, cu candidați cu șanse între care poți să alegi, nu există libertate de exprimare iar jurnaliștii și opozanții mai critici la adresa regimului mor, dispar sau emigrează. Apucăturile sovietice ale Rusiei se văd și în politica externă, exemple în acest sens fiind anexarea Crimeii și a altor teritorii din Ucraina. Comunismul-focar e viu și pulsează.

Mai rămîne un singur tip de comunism invariabil la 1989: este cel asiatic, de instrucție sau de modelaj, cum preferați. Aici, 1989 nu a avut nici un efect, pentru că aici comunismul a funcționat pe post de sensei. Comunismul de modelaj este asumat și ca doctrină politică, și ca doctrină morală. E însușit organic, reprezintă grosul comunismului total și pare extrem de greu de clintit. China contribuie la consolidarea lui cu 1,3 miliarde de suflete (și tot adaugă), dar mai sînt și Vietnamul, Coreea de Nord și Republica Populară Democratică Laos. Singura țară asiatică care a evadat (bine, exceptînd fostele țări sovietice și Afganistanul) e Mongolia, culmea, o țară aflată fix în mijlocul strînsei îmbrățișări geografice dintre China și Rusia. Dar și în Mongolia partidul comunist s-a adaptat repede la noile circumstanțe și a cîștigat mai mereu alegerile, ultimele fiind cele din iunie anul curent.

Dacă adăugăm Cuba la cele patru țări asiatice de mai sus, obținem lista din prezent a țărilor oficial comuniste. Cel puțin de dragul demonstrației, cu un asterisc de subsol aici ar intra și Rusia și unele foste țări sovietice, și iată și tabloul integral: șocul din 1989 pare resorbit, ca o amintire urîtă de care a reușit să scape. În umbra problemelor legate de terorismul islamic, de agresiunile Rusiei și de consolidarea micilor pași democratici din țările proaspăt eliberate, comunismul total pare că o duce bine-mersi. Nu îi mai amenință nimeni existența și nici măcar tihna; poate începe, așadar, să viseze la expansiune.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: statuia lui Ho Chi Min, wikimedia commons