Salonul cărţii parizian şi drogaţii Occidentului (şi ai noştri)

În anii preadolescenţei mele – începutul anilor '80 –, una dintre temele recurente ale propagandei oficiale (atîta cîtă ajungea ea la un puştan) era că în Occident sînt droguri şi drogaţi, pe cînd, vezi bine, în România nu erau. Ca unul care citeam revista Lumea – azi, ca abonat la The Economist, încă aş spune că era o revistă bună a acelor ani – şi ca unul care privea arar la TV (mai mult pe TV Belgrad), ideea că libertatea din Vest presupune şi dreptul de a fi mai mult sau mai puţin năuc de droguri mi s-a părut, de timpuriu, ca fiind subînţeleasă.

Au venit apoi primii ani ’90 în România. Chiar vreţi să vă aduc aminte?! Au fost anii paradisului aurolacilor de la noi. Uneori obişnuiam să iau un tren de dimineaţă spre părinţi, din Gara de Nord a Bucureştiului - iar aurolacii erau efectiv peste tot prin gară, în toate colţurile şi pe toate banchetele de lemn. Fie dormeau încolăciţi pe te miri unde, fie bălăngăneau ameţiţi pe culoarele caselor de bilete. Nu, nu miroseau a apă de toaletă Héritage de Guerlain – ci puţeau groaznic, cum n-am curaj să vă spun. Libertatea a adus multe în România: libertatea cuvîntului, pluripartidism... şi auroloac cît încape.

Iată-mă-s acum, vă spuneam, încă o dată la Paris – sîntem la sfîrşit de martie anul curent, iar România e invitată de onoare la Salon du livre. Bat oraşul alături de actorul Dorel Vişan; după miroznă, dînsul poartă apa Fahrenheit a casei Dior; ca să nu mă las mai prejos, eu port Azzaro Pour Homme. Unii dintre dvs. vor spune: da’ de ce aceste detalii snoabe, musiu? Iar eu voi răspunde: tocmai pentru că sîntem la Paris, trebuie să ne onorăm cum se cuvine parfumurile – dacă nu aici, atunci unde?!

Într-o seară, mergem la un restaurant relativ vestit. Băiatul mai mare al dlui Vişan este căsătorit cu o franţuzoaică – simpatică şi empatică, ai zice că e ardeleancă sadea –, iar restaurantul cu pricina e faimos pentru fructele de mare pe care le oferă. Nu voi intra în detalii meschine – doar voi spune că nota de plată nu e mult peste cea a unui restaurant spălat din Bucureşti. Păpăm stridii şi scoici, ceva melci şi creveţi de calibre diferite, plus nişte sosuri care să le împingă pe gît. Bănuiţi, nici aceste de-ale gurii marine nu miros a Héritage de Guerlain. Plus un vin alb – sau două – care să le însoţească... e genul de mîncare care-ţi place cînd o înfuleci şi care-ţi aduce, a doua zi dimineaţa, o delicată aromă de azbest în gură... Dar, ce mai contează? Sîntem la Paris!

Cum fu la Salon du Livre (3) 

După escapada de la restaurant, merg cu maestrul Vişan spre hotelul nostru şi căutăm o staţie de autobuz, pe undeva pe lîngă Tour de Montparnasse – numai că, la acea oră a nopţii, autobuzul nu mai circulă. Pe undeva, sub noi, mai mişcă doar metroul (metroul parizian – cîţi români nu i-ar putea scrie ode!), doar că staţia este undeva în spate şi ne este lene să ne întoarcem. O luăm pe jos. La primul colţ, nişte aurolaci ai Franţei – bucurîndu-se, ca şi noi, de vremea în încălzire. Trebuie să fiu corect faţă de ei: nu-s drogaţi cu substanţe chimice, ci doar beţi cu vin ieftin. La al doilea colţ – aidoma. La al treilea colţ – aferim, alţii! Nu-s din specia celor din Gara de Nord ’92 – ci doar persoane fără cămin fix (aşa-i numesc francezii), cu obrajii îmbujoraţi de alcooluri la preţ redus. Da, au dreptate nutriţioniştii – alcoolul îngraşă! N-am prea văzut boschetari ai Franţei sfrijiţi – ei sînt mai degrabă buhăiţi la faţă şi la burtă, de la băutură. Nu-s violenţi, nu-s scandalagii – ci doar nişte oameni împăcaţi cu propria lor misère. Beţivii sînt la fel, în Est şi în Vest; doar că ce nu vezi la Paris – spre deosebire de Bucureşti – sînt cîinii vagabonzi. Flora umană seamănă mai mult decît fauna.

La ora la care scriu aceste rînduri, aflu că tocmai azi poliţia română a făcut o descindere în canalele aurolacilor din Bucureşti. Au trebuit 23 de ani pentru aşa ceva. Ce căuta poliţia pe acolo? Nişte opere de artă furate! Ah! – iată, deja e un bonus pentru homleşii români: se vede treaba că talentul lor de colecţionari dă clasă omologilor din Paris. Aud că liderul catacombiştilor români e poreclit Bruce Lee; are 39 de ani ca vîrstă, dintre care pe cei mai mulţi i-a petrecut prin labirintul canalelor – şi abia o parte dintre ei prin puşcărie. Dac-aş fi cinic, aş spune că boschetarii noştrii sînt mai pretenţioşi decît ai francezilor. Drogul chimic inhalat de ai noştri costă mai mult decît drogul cvasi-viticol dat pe gît de ai lor. Franţa – România: 0-1!

Da, ştiu: vă aşteptaţi să vă scriu mai mult despre Tîrgul de carte. Ce să vă spun? Că francezii citesc, inclusiv în metrou? Că ei cumpără mai multe cărţi decît românii? Merci, ştiaţi deja. Cu gîndul la Berlinul spre care mă îndrept – vă voi povesti săptămîna viitoare de ce –, închei cu gîndul că nici măcar catacombele şi misterele Parisului nu mai sînt azi ce erau altădată!